MICA APOCALIPSA A LUI IISUS

Portretul „profetului Iisus, din Nazaretul Galileii” (Matei 21:11), care prevestea că „Împărăţia Cerurilor este aproape”, primeşte nuanţa definitorie în săptămâna dinaintea crucificării. Atunci Iisus a prezentat una dintre cele mai de impact profeţii ale istoriei creștine – o profeţie care avea să modeleze întreaga escatologie[1] creştină.


„Mica apocalipsă”, consemnată în cele trei evanghelii sinoptice (Matei 24, Marcu 13, Luca 21), este cunoscută şi ca „discursul de pe Muntele Măslinilor”. Această profeţie a lui Iisus reprezintă sâmburele escatologiei creştine care avea să se dezvolte prin scrierile apostolice, culminând cu „marea apocalipsă” – descoperirea lui Iisus Christos dată lui Ioan pe Insula Patmos.


Cuvintele profetice ale lui Iisus vin ca un răspuns la curiozitatea ucenicilor Săi privind destinul Templului din Ierusalim şi sfârşitul lumii prin instaurarea Împărăţiei Mesianice (Marcu 13:1). În gândirea ucenicilor, distrugerea Templului şi „sfârşitul veacului” erau evenimente strâns legate între ele (Matei 24:1-3).

Templul şi profetul
În timpul lui Moise, Dumnezeu le făgăduise evreilor salvarea printr-un profet: „Le voi ridica, din mijlocul poporului lor, un Profet asemenea ţie. Voi pune cuvintele Mele în gura Lui, iar El le va vorbi tot ceea ce-I voi porunci” (Deuteronomul 18:18). Mult aşteptatul Mesia trebuia să fie un „al doilea Moise”, iar cuvântările şi miracolele săvârşite făceau din Iisus candidatul ideal pentru rolul de profet asemenea lui Moise. Iisus însă părea să refuze constant rolul de Eliberator cu care doreau contemporanii să-L îmbrace. Chiar ucenicii Lui, şi mai ales Iuda Iscarioteanul, erau frământaţi de gândul că evenimentele nu merg pe făgaşul aşteptat de popor. Iisus vorbea despre moartea Sa, dar acesta era un scenariu antitetic cu speranţele pe care le aveau ei. Cu astfel de gânduri în minte, animaţi de patriotism, în ziua de marţi a ultimei săptămâni din viaţa lui Iisus, ucenicii I-au atras atenţia asupra Templului lui Irod, simbolul identităţii naţionale şi religioase a evreilor1. Incredibilul edificiu, la a cărui reconstrucţie se lucra de 50 de ani și care nu avea să fie finalizat până în anul 63 d.Ch., era pentru evrei şi pentru ucenicii lui Iisus, garanţia protecţiei şi aprobării divine. O eventuală distrugere a Templului era luată în considerare doar atunci când Însuși Dumnezeu avea să Își manifeste prezenţa într-un nou templu, în era mesianică. Niciunul dintre ucenici nu îşi închipuia că Templul de care erau atât de mândri, urma să fie distrus de armatele romane în anul 70 d.Ch.

Împărăţia care nu mai vine


Evangheliile şi alte documente istorice din aceeaşi perioadă relevă că la nivel popular exista un grad sporit de aşteptare privind instaurarea „împărăţiei lui Mesia”. Scenariul comun prevedea la venirea lui Mesia o eliberare a evreilor de sub stăpânirea romană și restaurarea regatului lui Israel (Faptele apostolilor 1:6-7). Aceste speranţe mesianice dospeau de sute de ani în conştiinţa colectivă. Profeţii Isaia, Ieremia şi Ezechiel anunţaseră cu secole înainte de venirea lui Iisus o restaurare a naţiunii iudaice, urmând ca poporul Israel să devină instrumentul folosit de Dumnezeu pentru a conduce lumea. Aşteptările nu s-au împlinit ci, dimpotrivă, după ce au fost eliberaţi şi s-au întors în ţară, au continuat să fie o naţiune mică, slabă şi persecutată de vecinii mai puternici. Persecuţiile din vremea lui Antioh Epifanes (215-164 î.Ch.) sunt elocvente în acest sens. Lovitura de graţie a venit în anul 63 î.Ch., când împăratul Pompei a cucerit Ţara Sfântă, înglobând-o Imperiului Roman.


În secolele anterioare venirii lui Christos, dezorientarea religioasă a fost accentuată de lipsa manifestării profetice[2]. Spre deosebire de alte vremuri, când Dumnezeu îşi călăuzea şi conducea poporul prin profeţii Săi, în perioada intertestamentară nu a mai vorbit niciun profet trimis de El. Acesta este şi motivul pentru care, în acest interval de tăcere divină, s-a dezvoltat o literatură religioasă în care se încercau răspunsuri la întrebarea care îi frământa pe toţi evreii: „Dacă lumea a fost într-adevăr creată pentru noi (pentru evrei, n. red) de ce nu stăpânim lumea noastră ca moştenire?” (4 Ezra 6:59) Scrierile apocrife apocaliptice, născute din nevoia de a şti care este viitorul sortit de Dumnezeu poporului Său, au oferit diverse scenarii optimiste. Apocrifele erau însă rodul imaginaţiei oamenilor, nu al revelaţiei divine. După cum afirma teologul F. C. Porter, „viziunile descrise în apocalipse nu sunt deloc viziuni profetice ci ficţiuni literare”. Pseudo-profeţiile trădau disperarea unui popor care aştepta să fie salvat de Dumnezeu. Pe fondul dezvoltării acestor tendinţe își începe Iisus activitatea de „profet puternic în faptă şi cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor” (Luca 24:19). Mulţi avea să fie însă descumpăniţi, pentru că planul acestui Mesia nu se potrivea cu speranţele lor.



Escatologie alternativă


Iisus a preluat conceptele populare în timpul Său, vorbindu-le oamenilor într-un limbaj familiar lor, dar prezentând un mesaj unic şi distinct. Proclamând venirea Împărăţiei Cerurilor (sau Împărăţia lui Dumnezeu), Iisus s-a îndepărtat de prezentarea acesteia ca o împărăţie lumească, instaurată prin alungarea autorităţilor romane, și a vorbit despre o împărăţie care „nu este din lumea aceasta” (Ioan 18:36). Ca un bun pedagog, El nu a contrazis direct înţelegerile eronate ale contemporanilor Săi, ci a pornit de la ceea ce credeau aceştia, pentru a-i ajuta să înţeleagă un adevăr superior.


În discursul de pe Muntele Măslinilor, Iisus a răspuns întrebării ucenicilor dar, discret, a înlocuit scenariul clasic din literatura apocaliptică cu o escatologie alternativă. Conform apocalipticii iudaice, războaiele, epidemiile şi dezastrele naturale erau considerate semne ce anunţau sfârşitul lumii. Și în religiile păgâne dezastrele în sine erau instrumentele prin care se producea sfârşitul. În schimb, Iisus i-a avertizat pe ucenicii Săi să nu interpreteze conflictele politice, foametea, epidemiile şi cutremurele drept semne ale sfârşitului. Acestea erau semne ale „începutului durerilor”, nicidecum ale sfârşitului (Matei 24:8).

Evreii s-au revoltat împotriva romanilor în anul 66 d.Ch. În timpul confruntărilor armate, în anul 70 d.Ch., a avut loc distrugerea Ierusalimului şi a Templului. Iosif Flavius spune în Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor (VI. 9.3) că mai mult de un milion de oameni a pierit în cursul asediului şi în timpul cuceririi propriu-zise a Ierusalimului. Alţi 97.000 au fost luaţi captivi. Totuşi, în mod inexplicabil, pentru o perioadă scurtă de timp romanii au încetat asediul Ierusalimului. Cunoscând profeţia lui Iisus, creştinii din Ierusalim au fugit din oraş, refugiindu-se în Pela, o cetate de pe colinele de la răsărit de Iordan, cam la 25 de km de lacul Galileei.
În perioada premergătoare căderii Ierusalimului (31-70 d.Ch), a avut loc o serie de cutremure. Cele mai grele dintre acestea au fost în Creta (46 sau 47), Roma (51), Frigia (60) şi Campania (63). Istoricul Tacit (în Anale XVI 10-13) vorbeşte, de asemenea, despre furtuni violente petrecute în anul 65. În Faptele apostolilor 11:28 se face aluzie la o foamete deosebit de grea în Iudea, prin anul 44 d.Ch. Se pare că au fost patru mari perioade de foamete în timpul domniei lui Claudiu, între anii 41
54 d.Ch.

Anti-profeţia


Ucenicii au întrebat când va avea loc sfârşitul[3], dar Iisus nu a răspuns acestei întrebări, atrăgând atenţia că „despre ziua sau ora aceea nu ştie nimeni” (Marcu 13:32 ). Abordării convergente a ucenicilor, care asociau distrugerea templului cu sfârşitul lumii, Iisus i-a substituit o abordare secvenţială. În timp ce întrebarea ucenicilor viza un singur eveniment, răspunsul lui Iisus s-a referit la două evenimente distincte – căderea Templului şi sfârşitul veacului. Iisus însuşi „a amestecat descrierea acestor două evenimente. Dacă le-ar fi descoperit ucenicilor evenimentele viitoare, aşa cum le vedea El, ei n-ar fi putut suporta priveliştea. Din milă pentru ei, El a amestecat descrierea celor două mari crize, lăsându-i pe ucenici să cerceteze ei înşişi înţelesul”[4]. Din acest motiv, discursul lui Iisus nu poate fi citit doar dintr-o perspectivă strict istorică sau doar escatologică. Distrugerea Ierusalimului – un sfârşit de lume dealtfel – devine un prototip al escatonului.


Iisus mai degrabă avertizează decât prezice. Îi previne pe ucenici împotriva înşelătoriilor din timpul sfârşitului. Anunţă venirea unor christoşi mincinoşi şi a unor falşi profeţi şi îi încurajează să aibă o vigilenţă sporită (Ioan 13:19; 14:29; 16:4). Pe aceeași linie a unui discurs antitetic, El diferenţiază semnele care marchează „începutul durerilor” de semnele care vor arăta că revenirea Lui „este aproape, este chiar la uşi”. Apropierea revenirii lui Mesia nu va fi anunţată de un singur astfel de eveniment, ci mai degrabă de un cumul de evenimente: „când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul omului este aproape” (subliniere adăugată). Iisus pune accentul pe recunoaşterea personală a semnelor, pe înţelegerea importanţei lor și pe nevoia de a distinge pseudo-semnele de semnele adevărate.



Tensiunea dintre iminenţă şi întârziere


Toate evangheliile sinoptice dar şi cea a lui Ioan, prezintă revenirea lui Iisus ca fiind un eveniment iminent. Dealtfel, însuşi Christos anunţă în discursul de pe Muntele Măslinilor că toate aceste lucruri se vor petrece pe parcursul unei generaţii. Evenimentele s-au petrecut aidoma celor spuse de Iisus și, la aproape patruzeci de ani (ceea ce în Biblie semnifică o generaţie[5]) după ce Învăţătorul a rostit profeţia, romanii au distrus Ierusalimul şi Templul.


Chiar dacă am apela la interpretarea de mai sus, pasajul rămâne unul extrem de dificil tocmai datorită faptului că expresia „neamul acesta” (adică „generaţia aceasta”) este folosită în secţiunea care se ocupă exclusiv de descrierea semnelor şi a venirii Fiului Omului. Albert Schweitzer considera că Iisus a crezut cu sinceritate că sfârşitul se va produce atunci, doar că, fiind om, a fost condiţionat în înţelegerea sa de mediul în care trăia. O astfel de abordare ar rezolva cel mai repede dilema „întârzierii” împlinirii profeţiei dar cât de întemeiată este ea?


Ucenicii şi primii creştini au crezut că reîntoarcerea lui Iisus va avea loc foarte curând, conform afirmaţiilor Lui. Într-adevăr, cuvintele de rămas bun ale lui Iisus Christos (Ioan 14 şi Ioan 21:22-24) transmiseseră implicit sentimentul unei despărţiri de scurtă durată, urmată de o certă şi apropiată reîntâlnire. Chiar apostolii, în epistolele[6] lor, sugerau că nu va trece mult până când destinatarii scrisorilor vor fi martorii revenirii lui Christos. Se pare însă că istoria a ignorat complet aşteptările primilor creştini...


În acest context, încă din primul secol, creştinii au fost puşi în situaţia dificilă de a oferi răspunsuri plauzibile criticilor (2 Petru 3:9) care îi întrebau de ce nu mai vine Cel aşteptat. Anumite interpretări teologice liberale consideră că doctrina creştină despre a doua venire a lui Christos s-a dezvoltat tocmai în încercarea de a rezolva tensiunea dintre credinţa într-o revenire iminentă a Mântuitorului şi realitatea „întârzierii” Lui. O cheie importantă pentru rezolvarea acestei tensiuni este oferită de Iisus Însuși, care în discursul de pe Muntele Măslinilor oferă alături de imaginea iminenţei şi descrierea unei „întârzieri”[7] neexplicate. Tensiunea dintre iminenţă şi întârziere rămâne specifică întregii escatologii biblice.


Nu „când”, ci „sigur”


Pentru a înţelege tensiunea dintre iminenţa şi distanţa adventului este necesară abordarea din aşa-numita „perspectivă profetică”. Această perspectivă păstrează într-o strânsă relaţie prezentul şi viitorul, evenimentele prezente fiind percepute ca o anticipare (tipologică) a celor din viitor. Important de reţinut este că Iisus a folosit discursul profetic mai degrabă ca pe un instrument de avertizare, cu scop didactic, decât pentru satisfacerea curiozităţii privind conţinutul viitorului. Din acest motiv, Iisus nu a întocmit un calendar al evenimentelor finale ale istoriei. De fapt, El a punctat în concluzia discursului profetic un aspect esenţial – sfârşitul va veni surprinzător, când nimeni nu se aşteaptă.


Răspunsul lui Iisus la întrebarea „când” se rezumă la „ce” va caracteriza timpul de aşteptare: necazuri, dezastre naturale, persecuţii iar peste toate confirmarea că istoria umană nu este nicidecum abandonată răului. Problemele şi necazurile care caracterizează acest veac sunt doar o parte a realităţii, deoarece există şi o „veste bună” (în greceşte euangelion) proclamată „întregii omeniri, ca o mărturie pentru toate neamurile” (Matei 24:14). Dumnezeu nu a abandonat lumea pe care a creat-o, ci îi comunică vestea bună despre mântuirea oricui crede în Iisus Christos. Noua societate, întemeiată pe baza principiilor morale şi a promisiunilor Evangheliei, nu este Împărăţia în sine, ci doar o reflectare a Împărăţiei pe care Iisus intenţionează să o întemeieze la a doua Sa venire. Instaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu va fi apogeul istoriei mântuirii, prin implicarea directă şi supranaturală a Divinităţii.


NOTE:


1. Escatologie – concepţiile religioase despre sfârşitul lumii şi al fiinţei umane.

2. „Pentru toate acestea au voit iudeii şi preoţii să le fie Simon (Macabeul) cârmuitor şi arhiereu în veac, până se va scula prooroc credincios” (1 Macabei 14:41).

3. „Spune-ne când se vor întâmpla aceste lucruri şi care va fi semnul când se vor împlini toate aceste lucruri?” (Marcu 13:4)

4. Ellen White, Hristos Lumina Lumii, Viaţă şi Sănătate, Bucureşti, 1995, p. 525

5. Cei 40 de ani de peregrinări prin deşert ai evreilor, până când generaţia necredincioasă a murit, arată că, în context biblic, perioada de 40 de ani poate fi luată ca reper pentru o generaţie.

6. „Vă spunem prin Cuvântul Domnului că noi, cei vii, care vom fi rămas până la venirea Domnului, nicidecum nu o vom lua înaintea celor ce au adormit” (1 Tesaloniceni 4:15). Se pot consulta şi textele din Romani 13:12 şi Evrei 10:37.

7. Vezi parabolele din finalul capitolului 24 şi tot capitolul 25.

PREDICTIILE UNEI CIVILIZATII DISPARUTE

Subiect de film, de carte şi dezbateri publice, anul 2012 este îmbrăcat, înainte de a se înscrie în firul istoriei, în hainele dezastrului şi morţii.


În 1981, Charles Berlitz publica o carte intitulată sugestiv Ziua de apoi – 1999, în care avertiza, pe baza unor preziceri obscure ale lui Nostradamus, că în 1999 omenirea se va confrunta cu inundaţii, cu efecte devastatoare ale poluării, cu foamete şi schimbarea polilor magnetici ai Pământului. Apoi, tot conform interpretărilor lui Berlitz, în data de 5 mai 2000 urma să se producă o aliniere a planetelor care avea să genereze o puternică furtună solară şi cutremure majore. Au trecut anii 1999-2000, iar acum, elementele care alcătuiau acest scenariu apocaliptic sunt asociate anului 2012.



Lansat în cinematografele din întreaga lume spre finele anului 2009, filmul 2012 (în regia lui Roland Emmerich) s-a situat timp de mai multe săptămâni în topul celor mai vizionate pelicule. Filmul prezintă în imagini terifiante distrugerea civilizaţiei umane într-un moment prevestit de vechii mayaşi. Campania de promovare a filmului a mizat pe interesul oamenilor faţă de subiectul „sfârşitului lumii” şi s-a bucurat de un real succes. Efectele speciale ale realizatorilor de la Hollywood au captivat atenţia mai mult decât dezminţirile date de NASA, conform căreia nu există motive pentru a crede că lumea se va sfârşi în 2012. Nu mai surprinde pe nimeni că au apărut pe internet voci care susţin că NASA ascunde de fapt adevărul despre sfârşitul iminent.



De ce 2012?

Anul 2012 ar reprezenta finalul unui ciclu temporal de 5.000 de ani, potrivit unor informaţii din calendarul mayaş. Aidoma altor civilizaţii vechi, civilizaţia mayaşă este învăluită într-o aură de mister, fiind subiectul speculaţiilor contemporane. Confuzia dintre faptul istoric şi speculaţiile vânătorilor de senzaţionalism poate da naştere unor spaime colective. Deosebirea dintre realitatea istorică şi speculaţie este ilustrată de opiniile privind modul în care au fost construite piramidele egiptene. Documentele antice descriu procesul anevoios prin care s-au realizat aceste construcţii, în timp ce diverse voci pretind că piramidele au fost ridicate cu ajutorul unor tehnologii extratereste. În acord cu documentele şi vestigiile existente, este cert că mayaşii au format cea mai dezvoltată civilizaţie din America Centrală precolumbiană (civilizaţie cunoscută prin lucrările de artă, de arhitectură şi prin sistemele matematice şi astronomice care s-au păstrat). Au fost însă mayaşii nişte clarvăzători capabili să prezică data sfârşitului lumii?

Sistemul calendaristic al mayaşilor datează din secolul al VI-lea î.Ch., fiind mult mai complex decât calendarul actual. Astăzi, perioadele mari de timp sunt organizate după un sistem decimal (împărţirea în decenii, secole sau milenii). Mayaşii, asemenea altor popoare antice, împărţeau epocile preluând ca elemente de bază unităţile calendarului anual. Dacă astăzi considerăm că fiecare zece ani reprezintă un deceniu, mayaşii măsurau anii în funcţie de unităţile de măsură anuale – săptămâna, luna sau anul din calendarul actual. Aplicând metoda lor de calcul, azi am putea vorbi despre „săptămâna de ani” (cele şapte zile ale săptămânii corespunzând unei perioade de şapte ani), despre „luna de ani” (celor treizeci de zile ale lunii corespunzând cu treizeci de ani reali) sau despre „anul de ani” (adică 365 de ani).

Mayaşii foloseau în mod curent un calendar cu doar 260 de zile, denumit tzolkin. Unii cercetători apreciază că acest calendar ar fi fost realizat de moaşe, perioada de reper fiind cele 9 luni de sarcină. Există însă şi opinia că la baza calendarului tzolkin ar fi stat ciclul de vegetaţie al porumbului. Mayaşii au folosit şi un calendar alternativ, numit haab, care era de fapt un calendar solar, asemănător cu cel pe care îl folosim astăzi. Acesta avea 360 de zile cu 18 secvenţe (luni) formate din 20 de zile fiecare, la care se adăugau încă 5 zile fără nume. Combinarea celor două calendare a condus la apariţia Calendarului Sferic, care propunea o ciclicitate la fiecare 18.890 de zile (adică la o perioadă de 52 de ani). Modul de calcul al timpului nu se oprea aici, maiaşii având un calendar şi mai complex, numit Marea Numărătoare, cu o repetitivitate la fiecare 5.125 ani şi patru luni. Astfel, elementele componente ale întregului sistem calendaristic maiaş erau următoarele: o zi terestră era numită kin; 20 de zile formau un uinal; 18 uinali alcătuiau un tun (adică un an de 360 de zile); 20 de tun-i (7.200 zile) formau un katun; 20 de katun-uri formau un baktun, iar 13 baktun-uri alcătuiau un ciclu temporal de 1.872.000 de zile (aproximativ 5.125 ani). Antropologul englez Eric Thompson a descifrat semnificaţia acestor sisteme calendaristice, stabilind că ultimul mare ciclu a început în data de 13 august 3114 î. Ch. şi că se va încheia în 21 decembrie 2012 d.Ch.



De la fapte istorice la speculaţii ezoterice

Speculaţiile privind calendarul maiaşilor pierd din atenţie aspecte esenţiale. În primul rând, deşi un calendar se construieşte, mai mult sau mai puţin, după repere naturale (în funcţie de evenimente astronomice), delimitarea începutului şi a sfârşitului este pur arbitrară. În realitate, fiecare zi înseamnă începutul unui nou an sau al unei noi perioade. Anul de 365 de zile poate începe la fel de bine pe 1 martie sau pe 10 septembrie. Este o simplă convenţie, valabilă şi în dreptul calendarului maiaş.

De asemenea, se uită cu uşurinţă că nu avem de-a face cu profeţii explicite despre sfârşitul lumii, ci doar cu încheierea unui ciclu major, bazat pe sistemul de calcul al unei civilizaţii dispărute. Ceea ce înseamnă că putem vorbi despre sfârşitul timpului dar nu şi despre timpul sfârşitului. Dacă nu se aşteaptă nimeni să se producă o catastrofă de proporţii în data de 31 decembrie a fiecărui an (pentru că este o simplă convenţie), de ce ar sta lucrurile altfel în cazul datei la care se va încheia o perioadă de timp mai mare, stabilită în acelaşi fel? S-a observat că în cazul apropierii de sfârşitul unor perioade de timp mai mari, preocupările escatologice se accentuează. Numărul celor care aşteaptă sfârşitul lumii într-un an anume (anul 1000 sau 2000) a fost şi este mai mare decât în mod obişnuit. Faptul ar putea fi explicat prin preluarea concepţiilor anticilor despre ciclicitatea inerentă a timpului. Această premisă nu a fost însă verificată de realitate.

Încheierea unui ciclu major din calendarul mayaş în data de 21 decembrie 2012 a creat un nou cadru pentru lansarea predicţiilor despre schimbarea polilor magnetici, furtuni solare, radiaţii gama, invazii extraterestre, toate fiind parte din scenariul apocaliptic prevăzut pentru acest an. Şansele ca 2012 să intre în istorie asemenea „fratele său mai mic” – anul 2000 – sunt destul de mari. Însă, până la finele lui 2012, clarvăzătorii new-age au timp suficient să anunţe sfârşitul acestei ere şi începutul uneia noi. Folosind date astronomice, ambalate într-un limbaj pseudo-ştiinţific şi asociate unor noţiuni din ezoterismul şi spiritualitatea new-age, aceşti profeţi vestesc, iarăşi, sfârşitul lumii. Predicţiile despre vizita oficială a unei comisii de fiinţe extraterestre par desprinse din literatura science-fiction.

Presupuse evenimente cataclismice ce vor avea loc în 2012

Alinierea planetelor Jupiter şi Saturn.

Alinierea Soarelui cu centrul Galaxiei.

Dispariţia câmpului magnetic al Pământului.

Explozia unei supernove sau a uneia dintre stelele Betelgeuse, Eta Carinae, Antares, WR 104.

Furtuni solare.

Gaura neagră din centrul Galaxiei sau alte găuri negre.

Impactul unei planete sinucigaşe cu Soarele.

Modificări ale ecuatorului galactic.

Modificări ale sensului de rotaţie al Pământului, atât în jurul axei sale, cât şi în jurul Soarelui.

Modificări în câmpul magnetic al Soarelui.

Schimbarea polarităţii câmpului magnetic al Pământului.

Un impact al Pământului cu asteroidul Apophis, cu asteroidul FX sau cu planeta pitică Eris / Nibiru.

Modificarea ADN-ului uman la 12 spirale în loc de 2.

Nu este nimic nou însă în predicţiile amintite. Acest tip de sfârşit al lumii a fost anunţat încă din anul 1976, când scriitorul Zecharia Sitchin publica lucrarea A douăsprezecea planetă, în care „dezvăluia” o serie de documente sumeriene care vorbeau despre civilizaţii extraterestre care urmează să viziteze planeta Pământ. Scenariul lui Sitchin este acum preluat de către „profeţii anului 2012”, numai că rămâne de explicat însă de ce ar folosi aceste fiinţe extraterestre calendarul civilizaţiei dispărute a mayaşilor. Cât despre alinierea planetelor, specialiştii NASA[1] nu prevăd niciun eveniment de acest gen în următoarele decenii. Oricum, astronomii afirmă că alinierea planetelor din sistemul solar nu are efecte asupra Pământului. Nici scenariul furtunii solare nu este uşor de susţinut, fiind ştiut faptul că activitatea solară are un ciclu cvasi-regulat de 11 ani, apogeul urmând să fie atins în jurul anului 2014, nicidecum în 2012. În fine, anul 2012 pare să fie un an cu „ghinion” pentru prezicători, pentru că nici asteroizii nu sunt pe aproape. Descoperit în 2004 şi numit provizoriu 2004 MN4, asteroidul poreclit Apophis, estimat la o mărime de 350 metri, era prezentat drept un mare pericol pentru omenire. Conform unor calcule recente, NASA afirma că un potenţial impact ar putea avea loc în data de 13 aprilie 2036, şansa de producere a coliziunii fiind de 1:250.000.


2012 şi Biblia

Preocuparea pentru viitor îi este specifică fiinţei umane, datorită capacităţii sale de a se proiecta pe sine şi realitatea înconjurătoare în viitor. Simpla curiozitate sau considerentele pragmatice îi determină pe mulţi să caute metode de prezicere a viitorului. Charles Strohmer[2] – un fost astrolog – sublinia că sistemul astrologic nu se bazează pe caracteristicile fizice ale astrelor, ci pe trăsăturile definitorii ale zeilor asociaţi unor corpuri cereşti. Conceptul de bază în astrologia antică era aceea că zeii influenţează realitatea terestră, nu planetele. Din acest motiv, hermeneutica astrologică este influenţată de mitologia păgână, importanţa evenimentelor astronomice fiind mai degrabă de natură mistică. Aşa se face că alinierea unor corpuri cereşti are o deosebită importanţă în astrologie chiar dacă din punct de vedere fizic evenimentul nu are nici o consecinţă. Este important deci să se distingă evenimentul astronomic de conotaţia sa astrologică.



Spre deosebire de alte religii, în sistemul biblic, metodele comune de ghicire a viitorului – între care şi astrologia – sunt interzise (Deuteronom 18:10). Conform Bibliei, astrele sunt rezultatul creaţiei lui Dumnezeu, rolul lor fiind acela de a arăta „vremurile, zilele şi anii” (Geneza 1:14), fără a le condiţiona în vreun fel. Iisus Christos, cu puţin timp înainte de înălţarea Sa, le-a spus ucenicilor care Îl însoţeau: „Nu este treaba voastră să ştiţi vremurile sau soroacele; pe acestea Tatăl le-a păstrat sub stăpânirea Sa.” (Faptele apostolilor 1:7) Nu este vorba despre o negare a importanţei cercetării profeţiilor biblice, nici de o interdicţie a preocupărilor pentru viitor. Este vorba mai degrabă despre recunoaşterea suveranităţii divine în privinţa timpului şi evenimentelor viitoare. Autorii biblici le recomandau creştinilor să nu recurgă la practici specifice astrologiei şi ezoterismului ocult.

Şi avem cuvântul prorociei făcut şi mai tare; la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre.

2 Petru 1:19

Biblia nu spune nimic despre anul 2012 şi nici despre vreun alt an ca fiind desemnat pentru sfârşitul lumii. Ne vorbeşte însă despre „fenomenul 2012”. Iisus Christos[3] atrăgea atenţia asupra falşilor profeţi şi mesajelor lor înşelătoare: „Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie: vedeţi să nu vă înspăimântaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar sfârşitul tot nu va fi atunci. (...) pe alocuri, vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciume. Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor. (...) Se vor scula mulţi proroci mincinoşi şi vor înşela pe mulţi. (...) Despre ziua aceea şi despre ceasul acela, nu ştie nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl.”

NOTE:

[1] www.nasa.gov

[2] Charles R. Strohmer, What Your Horoscope Doesn’t Tell You, Wheaton, Illinois, Tyndale House Publishers, Inc., 1988

[3] A se vedea întregul pasaj din Evanghelia după Matei, cap. 24.

PROFETIILE VIITORULUI

Indiferent care este opinia voastră, experţii au decis: 19 ianuarie este o deprimantă. Datorită unor calcule şi implementări matematice, ziua de astăzi este supranumită şi "Lunea Albastră". Psihologul Cliff Arnall ne spune că este vorba despre vreme, despre facturile venite în urma cheltuielilor de sărbătorile de iarnă la care se adaugă abandonarea hotărârilor luate cu ocazia Anului Nou, ca să nu mai amintim de teama nesiguranţei locului de munca, datoriile în plină creştere şi colapsul preţurilor pentru imobiliare.

Dar vorba aceea: Bucură-te (azi), mâine va fi mai rău!

Îmi dau seama că nimeni nu ar vrea să audă tot timpul de sfârşitul lumii, catastrofe, nenorociri, apocalipsa şi altele asemenea acestora. Avem propriile noastre supărări şi necazuri. Nu vrem să mai auzim şi de sfârşitul lumii. Şi până la urmă o fi vre-o veste bună în chestia asta apocalipsa?

Mai jos puteţi urmări un documentar ce analizează vechile profeţii ale Bibliei.

RĂPIREA SI ARMAGHEDONUL

sau

despre puterea profeţiilor ce se autoîmplinesc

Scott Butcher, fondadorul siteului www.raptureletters.com crede că sfârşitul lumii este aproape şi din acest motiv oferă un serviciu neobişnuit prin intermediul internetului. Cei înscrişi în baza de date a siteului vor primi în prima vineri de după Răpire un e-mail atipic: ”Acest mesaj ţi-a fost trimis de către un prieten sau o rudă care tocmai a dispărut împreună cu alte milioane de oameni de pe întreaga planetă. Motivul pentru care ei ți-au trimis această scrisoare este pentru că eşti iubit... Ar putea să te şocheze, dar cel care ţi-a trimis acest mesaj a fost luat la cer.”


Un studiu organizat de CNN/Time în 2002 arăta că 59% dintre americani cred că evenimentele descrise în Apocalipsă se împlinesc chiar în timpul nostru sau în viitorul cel mai apropiat. Mai multe sondaje recente din SUA indicau faptul că 22% dintre cetăţenii americani, cred că Iisus se va întoarce cu siguranţă în următorii 50 de ani, iar alți 22% cred că acest lucru ar fi posibil.


Pentru unii poate să sune a glumă proastă, dar nu pentru mulţi dintre cei care au apelat la serviciul acesta şi pentru alte milioane de creștini din lumea întreagă ce aşteaptă cu înfrigurare un eveniment tainic: Răpirea. Majoritatea bisericilor evanghelice sunt astăzi adeptele scenariului dispensaţionalist, popularizat la nivel mondial prin ecranizarea1 cărţilor lui Tim LaHaye şi Jerry B. Jenkins.


În viziunea dispensaţionalistă, Antihristul este un lider despotic care va pune bazele guvernului mondial. El este cel care va promite pacea universală şi va duce pe mulţi creştini în rătăcire. Tot el va fi cel care va impune un sistem monetar unic, implantând sub pielea oamenilor emiţătoare cu numărul 666 – numărul fiarei. Ca vechii cezari, va persecuta mulţi creştini. Cei credincioşi vor fi scutiţi de această perioadă de încercare fiind luaţi la cer. Aceasta se cheamă Răpirea. Astfel, vor avea loc dispariţii misterioase ce vor provoca mari dezastre. Cei răi şi unii din cei care nu au fost suficient de buni vor rămâne în continuare pe această planetă. O parte din evrei şi dintre creştinii care nu au fost răpiţi vor avea totuși o a doua şansă pe parcursul acelor ani tulburi (”necazul cel mare”), când crizele economice şi cele politice vor deveni din ce în ce mai acute. În sfârșit, în Orientul Mijlociu se va isca conflictul armat final - Armaghedonul. Pe acest fundal va avea loc sfârşitul lumii.



O şcoală de interpretare controversată: dispensaţionalismul


Pentru mulţi cititori, scenariul anterior nu e decât pură ficţiune. Cu toate acestea trebuie amintit că lucrurile sunt mult mai complexe, generate de anumite frământări teologice.

Totul a pornit de la un anume John Nelson Darby (1800-1882), un predicator al Fraţilor din Plymouth2, care învăţa că Biserica şi Israelul au destine paralele, fără ca rolurile lor să se suprapună. Pe baza unui pasaj din Isaia cap. 32, el susţinea că la încheierea istoriei, Israelul ca naţiune se va bucura de binecuvântări pământeşti, aparte de binecuvântările cereşti de care va avea parte Biserica. La această concluzie el ajungea datorită unei înţelegeri fragmentate a istoriei (mântuirii). Darby împărţea istoria în 7 dispensaţiuni fără conexiune una cu cealaltă: (1) De la starea inocenţei paradisiace la până la Potop; (2) Epoca Noe; (3) Epoca lui Avraam; (4) Epoca lui Israel; (5) Epoca Neamurilor; (6) Epoca Duhului şi (7) Mileniul. Nu este greu de observat că această împărţire este arbitrară, inconsistentă cu realitatea şi în acelaşi timp fără o confirmare internă a Scripturii.


În ciuda multor critici, noul scenariu escatologic în acord cu modul de interpretare dispensaţionalist avea să fie popularizat în lumea anglofonă de către Cyrus Scofield (1843-1921) prin intermediul unei versiuni de Biblie cu adnotări. Acesta mergea pe linia de interpretare a lui Darby şi susţinea că Iisus nu se va întoarce pentru a domni pe Pământ până ce nu se vor petrece o serie de evenimente. Biserica Creştină este văzută ca un instrument de salvare doar pentru neamuri (ne-evrei), pentru că, în acord cu planurile divine, poporul evreu n-are a face cu dispensaţiunea bisericii, cea a harului. Darby susţinea că Biserica va fi răpită de pe Pământ pentru a fi cruțată de necazul cel mare. Scofield, scriind la începutul secolului XX credea cu tărie că întoarcerea evreilor în Ţara Sfântă (şi în mod special în Ierusalim) reprezenta o împlinire profetică. Tot el a prezis că locurile sacre ale islamului vor fi distruse şi se va începe reconstrucţia Noului Templu la Ierusalim, eveniment care va marca încheierea epocii (dispensaţiunii) Bisericii, fiind în acelaşi timp semnul apariţiei Antihristului. Toţi (dintre evrei) care vor fi credincioşi legământului lui Dumnezeu îl vor recunoaşte pe Iisus ca fiind Mesia şi se vor opune Antihristului.

Teoria Răpirii a fost propovăduită pentru prima dată de Edward Irving, un tânăr predicator harismatic, în jurul anului 1827, fără îndoială fiind influenţat de cartea unui preot catolic iezuit din Chile, Manuel Lacunza, despre a doua venire a lui Hristos. Chiar dacă autorul iezuit nu susţinea teoria Răpirii, cartea lui avea să aibă un impact deosebit asupra celor preocupaţi de sfârşitul lumii. În acelaşi an a început să propovăduiască această teorie şi John Darby. El pretindea că a primit o descoperire dumnezeiască despre răpire în 1827, an care era (oare întâmplător?) chiar anul publicării traducerii lui Irving a cărţii lui Lacunza.


Fondarea Israelului modern în 1948 a produs creşterea popularităţii interpretării dispensaţionaliste, iar derularea ulterioară a evenimentelor o va face să se bucure de o şi mai mare atenţie. După războiul de 6 zile din 1967 şi apoi după războiul de Yom Kippur (Ziua Ispăşirii) scenariul părea din ce în ce mai plauzibil. Mulţi dintre liderii religioşii vedeau în conflictele din Orientul Apropiat anticamera Marelui Război – Armaghedonul care era profetizat. Multe din proorociile apocaliptice erau explicate cu ziarul în mână. În mod inevitabil liderii creştini adepţi ai dispensaţionalismului predicau cu tărie iminenta împlinire şi a celorlalte evenimente. Numai că lucrurile nu s-au oprit aici.


Implicaţii politice


Pentru că timpul trecea, iar unele stări de fapt aşteptate de dispensaţionaliști ”întârziau” să se contureze, unii dintre liderii evanghelici s-au simţit datori să ”grăbească” venirea lui Hristos, militând pentru împlinirea acelor evenimente-cheie mult aşteptate. Numai că jocurile au început să devină periculoase pentru că evenimentele profetizate nu ţineau doar de teologie, ci și de politică şi relaţii interstatale. Aici găsim un ciudat melanj politico-religios criticat dealtfel de multe voci influente.

Grace Halsell3 autoarea cărţii Predictions and Politics (Predicții şi politică) este notorie pentru criticarea relaţiilor dintre așteptările profetice şi politica SUA. Ea fost printre puţinii jurnalişti şi autori care au atras atenţia, încă de acum mai bine de 20 de ani, asupra relaţiei hazardate care există între interpretările profetice ale multor lideri creştini şi politica SUA din Orientul Apropiat. Aşa s-a născut poate cea mai cunoscută carte a ei pe subiectul acesta: Forcing God's Hand: Why Millions Pray for a Quick Rapture and Destruction of Planet Earth4 (Forţând mâna lui Dumnezeu: de ce milioane se roagă pentru grabnica Răpire şi distrugerea planetei Pământ). Cartea încearcă să fie un răspuns la publicaţiile populare despre Armaghedon şi sfârşitul lumii şi un semnal de alarmă privitor la diseminarea scenariului escatologic dispensaţionalist.

Aşa cum scria revista Time (23 iunie 2002) „pentru unii dintre cititorii evanghelici cărţile din seria Left Behind sunt mai mult decât un ghid spiritual: ele oferă agenda politică.” Nu este deci de mirare de ce forţele evanghelice fac de fiecare dată lobby atunci când e vorba de Israel. Confrom declaraţiilor făcute de Michelle Goldberg, 
jurnalistă şi autoarea cărţii Kingdom Coming: The Rise of Christian Nationalism (Împărăţia viitoare: naşterea naţionalismului creştin), „grupurile evanghelice au mai multă influenţă decât AIPAC (Comitetul americano-israelian pentru afaceri publice) sau alte grupuri ce fac oficial lobby pentru Israel”. Pe acest fundal alianţele neobişnuite nu încetează să se nască. Aşa se face că forţele evanghelice susţin efortul evreilor de a reconstrui Templul chiar dacă motivaţiile sunt diferite. Pe cele ale evreilor ar fi destul de uşor de ghicit. În schimb creştinii evanghelici doresc reconstruirea Templului deoarece conform interpretărilor dispensaţionaliste evenimentul ar fi un semn al sfârşitului. „Cu cât Templu se construieşte mai repede, cu atât Hristos va reveni mai curând” afirmă cu entuziasm participanţii la marşul5 anual de susţinere a Israelului de către creştinii evanghelici. Numai că aici se poate sesiza cu uşurinţă o logică lacunară. Semnele sunt reinterpretate ca fiind condiţii ale împlinirii ceea ce mută discuţia de pe tărâmul profeţiilor biblice pe cel al profeţiilor ce se împlinesc singure.

Pe de altă parte, se poate observa cu uşurinţă cum liderii politici au folosit în nenumărate rânduri teme apocaliptice6 în discursurile lor. Rămâne de văzut dacă religia a influenţat politica ori politicienii doar se folosesc de religie pentru a-şi atinge țelul. Se ştie până la urmă că o însuşire de bază pentru cei care deţin puterea este aceea abilitate de a controla evenimentele şi de a le conduce conform cu aşteptările poporului, iar pe de altă parte, de a modela noi opinii şi păreri. Două lucruri sunt clare: că aşteptările populare privind sfârşitul lumii nu pot fi trecute cu vederea de senzorul politicienilor; iar pe de altă parte, că direcţiile politicii sunt foarte mult influenţate de concepțiile religioase.



Interpretări care nu s-au împlinit


Dar cine garantează că scenariul dispensaţionalist este corect? Sunt multe din aşteptările trecute rămase în suspensie iar unele interpretări dispensaţionaliste au fost clar infirmate de istoria recentă.

În perioada războiului rece, adepţii acestei teorii vedeau iniţiativele pentru crearea Uniunii Europene ca fiind reînvierea vechiului Imperiu Roman de unde (conform interpretării) se vor arăta Antihristul şi fiara. Iniţial Comunitatea Economică Europeană (predecesoarea actualei UE) avea exact 7 membrii, făcându-se destul de uşor analogia cu balaurul cu 7 capete din Apocalipsă.

Tot pe atunci, predicatorii evanghelici identificau fosta URSS7 cu ”Gog şi Magog8”, inamicul care trebuia să atace Israelul de la nord. Mulţi dintre liderii şi autorii influenţi evanghelici credeau în acest scenariu şi se comportau ca atare. Într-un interviu publicat de Los Angeles Times pe 8 martie 1981, Jerry Falwell, unul dintre proeminenţii susţinători ai ”teoriei Armaghedon”, declara: ”Noi credem că Rusia, datorită nevoii de petrol, se va îndrepta către Orientul Mijlociu, în special Israel, motivată de ura faţă de evrei. .... Şi cred că atunci va fi un holocaust nuclear pe acest pământ pentru că (Biblia) spune că sângele va curge până la zăbalele cailor, în Valea Isreelului, largă de 200 de mile.” Să nu mai amintim şi de declaraţiile scrise în urmă 20 de ani de Pat Roberson, afirmații care nu mai nici o relevanţă astăzi.

Bătălia Armaghedonului e pe punctul să aibă loc. Se poate dezlănţui oricând pentru a se împlini profeţia din Ezechiel. E gata-gata să se întâmple...

- Pat Robertson, declaraţie în cadrul emisiunii „Clubul 700” difuzată pe 9 iunie 1992 de CBN.-

Lesne se poate observa nu doar eşuarea împlinirii aştepărilor profetice ci chiar lipsa de coerenţă logică. De ce Rusia ar ataca Israelul? Pentru petrol? Aici recomand nu doar un studiu mai profund al Scripturii ci puţină atenţie „geografică”. Şi un elev de şcoală generală ar putea sesiza slăbiciunea unui astfel de argument: Rusia e cea care are petrol şi nu Israelul... Dar să ne oprim puţin asupra acestui ultim aspect amintit: fundamentarea biblică.



O abordare critică


Cu siguranță, o majoritate din cei care susțin punctul de vedere dispensaționalist sunt creștini sinceri şi doritori să-L vadă pe Eliberatorul venind pe norii cerului. Ei uită însă că, de-a lungul secolelor, pentru generațiile de așteptători ai revenirii lui Iisus, ”răpirea” nu era altceva decât luarea la cer a credincioşilor şi nu un eveniment separat şi anterior celei de a doua veniri, cum și scrie în Scriptură (1 Tesaloniceni 4:15-17).

Antony Hoekema, un remarcabil teolog al secolului XX, în cartea sa Biblia și viitorul9, scoate în evidență câteva din viciile acestei interpretări dispensaţionaliste, dovedind că nu se sprijină pe un fundament biblic.


1. Dispensaţionalismul nu este compatibil cu planul unitar de salvare a omenirii. Prin introducerea artificială a „dispensaţiunilor” ca perioade distincte în istoria mântuirii, Darby şi susţinătorii teoriei lui se îndepărtează de viziunea biblică a unui Dumnezeu consecvent cu El însuşi, dar şi cu ceilalţi.
2. Nicăieri Biblia nu învaţă că Dumnezeu are un plan pentru Israel, şi un altul pentru Biserică.
3. Vechiul Testament nu face nicio profeţie cu privire la existenţa în viitor a unei împărăţii de o mie de ani doar pentru evrei.
4. Biblia nu vorbeşte nici despre reîntoarcerea evreilor în ţara lor pentru Mileniu.
5. Biblia nu susţine ideea conform căreia Biserica este doar o paranteză în planul de răscumpărare.
6. O venire secretă a lui Iisus Hristos este o idee cu totul străină de Scripturi. Nicăieri Biblia nu afirmă că cei credincioşi vor fi răpiţi înainte de a doua venire a lui Hristos și că după acest eveniment mai poate exista o şansă ca unii să fie mântuiţi.
7. Biblia nu aminteşte nicăieri de un mileniu de pace pe pământ. Capitolul 20 din Apocalipsă vorbeşte despre „mia de ani”, dar ea se derulează în ceruri, în timp ce pământul este pustiu.


Efectul Pygmalion [10]


Există persoane care cred că, la urma urmei, nici nu contează cât de corectă din punct de vedere teologic este interpretarea dispensaţionalistă, atâta timp cât este crezută şi susţinută de mulți. Asta confirmă faptul că oamenii nu reacţionează în funcție de situaţia care-i confruntă, ci în funcție de percepția ei, de felul în care ei și-o imaginează. În aceste cazuri, logica sociologul american William Isaac Thomas se aplică necruțător: ”Dacă oamenii tratează situaţiile imaginare ca fiind reale, acestea vor fi dureros de reale în ce privește consecinţele.”11 Aşa se face că vom asista la derularea ”profețiilor auto-împlinite”: atunci când oamenii cred că ştiu care trebuie să fie cursul evenimentelor, ei se vor strădui să recroiască mersul lucrurilor pentru ca expectanțele lor ”profetice” să se împlinească. Merită deci să fie tras un semnal de alarmă: Armaghedonul tinde să devină o realitate atâta timp cât el dospește în conştiinţa colectivă.



Note:

Teorii cu privire la Armaghedon:

În mod ironic interpretările privitoare la Armaghedon au generat lupte ideologice care nu s-au stins nici astăzi. Pasajul biblic este scris în simboluri, fiind greu de descifrat:

„Apoi am văzut ieşind din gura balaurului, şi din gura fiarei, şi din gura proorocului mincinos trei duhuri necurate, care semănau cu nişte broaşte. Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite, şi care se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic. "Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!" Duhurile cele rele i-au strâns în locul care pe evreieşte se cheamă Armaghedon.” (Apocalipsa 16:13-16)


Interpretare literară:

Prima teorie interpretează bătălia de la Armaghedon ca un eveniment de viitor, un eveniment literal, o luptă reală, un holocaust nuclear. După unii autori aceste grupări sunt, Rusia şi naţiunile islamice împotriva lumii Anglo-saxone. După alţi autori, cele doua tabere sunt formate de Rusia, Italia şi Japonia pe de o parte şi Anglia, Franţa şi Statele Unite, pe de altă parte. O altă variantă ar fi, Germania, Italia şi Japonia împotriva Franţei, Angliei şi Statelor Unite. Există şi o ultimă părere cum că această luptă nu va fi pe tabere organizate, ci un fel de luptă anarhică „toţi contra tuturor”, ce se va desfăşura în mod real în valea Meghido din Israel.


Interpretare simbolică:

Plecând de la premisa că Apocalipsa e o carte profetică scrisă în simboluri sunt mulţi cercetători ai Bibliei care consideră că bătălia de la Armaghedon trebuie luată ca o imagine a luptei dintre credinţă şi necredinţă, dintre bine şi rău. Sabia, care este vazută că iese din gura Domnului Hristos în Apocalipsa 1:16 este interpretată a fi Cuvântul lui Dumnezeu, Evanghelia Sa cea veşnică. Potrivit cu cele scrise în Apocalipsa 2:16, sabia gurii Domnului nu mai este folosită spre convertire, ci, de data aceasta spre nimicire. Războiul nu este deci unul real ci spiritual, protagoniştii fiind pe deoparte Satana („nesfânta treime”: balaurul, fiara şi proorocul mincinos) alături de neamuri şi Dumnezeu şi poporul Său pe de altă parte.

1. E vorba de seria de filme Left Behind (Lăsat în urmă): Left Behind (2000), Left Behind II: Tribulation Force (2002) şi Left Behind: World at War (2005). Cu aromă de thriller ecranizările pretind că sunt o redare fidelă a evenimentelor din finalul istoriei omenirii conform profeţiilor din Biblie.

2. Plymouth Brethren – o mișcare evanghelică apărută în Anglia în anii 1830, cunoscută în unele medii sub denumirea de Creștini evanghelici (sau Creștini după Evanghelie).

3. Grace Halsell, pe lângă autoare și jurnalistă, a lucrat trei ani jumătate la Casa Albă pe vreme administraţiei lui Lyndon Johnson.

4. Grace Halsell, Forcing God's Hand: Why Millions Pray for a Quick Rapture - And Destruction of Planet Earth, Beltsville, MD, Amana Publications, 1999.

5. Chrisitan Friends of Israel (Prietenii Creştini ai Israelului) alături de alte organizaţii evanghelice coordonează evenimente publice prin care se exprimă susţinerea Israelului de către comunităţile creştine. Un astfel de eveniment a fost organizat în perioada 11-22 mai 2008 chiar la Ierusalim la care au participat mii de creştini, în mare parte evanghelici americani.

6. Nu o dată preşedinţii SUA au justificat politica SUA în Orientul Mijlociu un limbaj religios, pe bazele profeţiilor biblice. De notat declaraţia celebră a preşedintelui G. W. Bush care a pretins că Dumnezeu i-a spus să atace Irakul ( The Independent, 7 oct. 2005).

7. Mai târziu atenţia avea să fie îndreptată către Irac, locul unde în viziunea acestora avea să se nască Noul Babilon. Acum nici Iracul nu mai corespunde cu mersul evenimentelor.


8. Gog şi Magog sunt văzuţi în tradiţia biblică ca fiind vrăşmaşii nordici ai evreilor. Prima referinţă se face în cartea Genezei, Magog, fiind fiul lui Iafet. Proorocul Ezechiel (cap. 38-39) într-o profeţie criptică anunţă un viitor atac din partea acestui popor. Ecourile acestei profeţii se regăsesc în capitolul 21 din Apocalipsă: „Satana (...) va ieşi din temniţa lui, ca să înşele neamurile, care sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării.”

9. Antony Hoekema, Biblia şi viitorul, Wheaton, Illinois, SMR, 1993

10. Efectul Pygmalion își are originea în piesa cu același nume de G. B. Shaw. Un profesor face pariu că va putea să instruiască o biată fată a nimănui să se comporte ca o doamnă din înalta societate. Pariul a fost câştigat. Morala: aşteptările din prezent modelează viitorul.

11.William Isaac Thomas, The Child in America: Behavior Problems and Programs, New York, Alfred A. Knopf, 1928, p. 572.

MISCAREA HARISMATICA

Dintr-un total de 2 miliarde de creştini la nivel mondial, 66 de milioane sunt penticostali şi 470 de milioane sunt charismatici. Exceptând Occidentul secular (mai puţin SUA), charismaticii câştigă teren cu preponderenţă în emisfera sudică a globului, în America Latină, Africa şi Asia de Sud.[1] Pe de altă parte, un raport ONU din 1999, citat de „Christianity Today”, notează faptul că „bisericile penticostale au avut succes în câştigarea de membri din mediile sărace sau foarte sărace”. Publicaţia descrie penticostalismul ca fiind „o credinţă vie printre cei săraci, influenţând zilnic vieţile credincioşilor, aducând nu doar speranţă, ci şi un nou fel de a trăi.”[2] Să fie vreo legătură între profilul psiho-afectiv al sudicilor şi trăirile emoţionale experimentate în cadrul întâlnirilor charismatice?

Luna trecută, între 9 şi 14 mai, papa a vizitat Brazilia cu scopul clar de a întări identitatea Bisericii Catolice din America Latină. În viziunea teologului Leonardo Boff, Biserica Catolică trece printr-o „criză instituţională dezastruoasă”, fiind obligată să adopte măsuri inovatoare pentru a stopa reorientarea catolicilor către bisericile evanghelice, îndeosebi către cele penticostale, şi pentru a face faţă secularismului care devine din ce în ce mai pregnant în societăţile catolice. Soluţia întrevăzută de unii lideri catolici (spre exemplu teologul David Gutiérrez) este tocmai promovarea unui catolicism charismatic. Subiectul a fost dezbătut pe larg în cadrul Conferinţei Episcopilor din America Latină de la sfârşitul lunii trecute, în sanctuarul marian de la Aparecida, Brazilia.

Conform estimărilor, mai bine de o cincime din totalul charismaticilor sunt catolici. În decursul anilor, mişcarea charismatică din sânul romano-catolicismului a devenit populară în Filipine, în Statele Unite şi în comunităţile hispanice din cele două Americi. Astăzi, mişcarea reprezintă cea mai mare ramură din catolicism după linia oficial-tradiţională susţinută de Vatican.

În ultimii 50 de ani, numărul creştinilor din Nigeria a crescut de la 21% la aproape 50%, majoritatea fiind credincioşi charismatici. În Africa de Sud, în aceeaşi perioadă, se observă o creştere de la 68% la 80%. Şi în Coreea de Sud numărul creştinilor a cunoscut o creştere semnificativă reprezentată de un sfert din totalul populaţiei. În Guatemala, mai bine de 30% din populaţie este evanghelică, majoritatea fiind de factură charismatică. Se estimează că, în următorii 20 de ani, 10% din populaţia globului va fi charismatică, aceasta însemnând cel puţin o treime din totalul de creştini.

Primul val

În 1901, o anume Agnes Ozman de la Colegiul Biblic Bethel din Topeka, Kansas, anunţă că a primit “botezul cu Duhul Sfânt şi vorbirea în limbi”. Cinci ani mai târziu, în 1906, vorbirea în limbi se manifestă şi în cadrul unor adunări ţinute pe strada Azusa, nr. 312, din Los Angeles, California. La aceste adunări, căutarea unei vieţi creştine autentice îi face pe cei prezenţi să se roage pentru împlinirea profeţiilor biblice privind pogorârea pentru a doua oară a Duhului Sfânt, aidoma Rusaliilor din epoca bisericii apostolice.

Aceste două evenimente au dat startul penticostalismului. Noua mişcare s-a cristalizat într-o denominaţiune de sine stătătoare, cunoscută sub numele de „Adunările lui Dumnezeu”. Ulterior, mişcarea s-a extins şi în Europa (mai întâi în Germania şi Norvegia).

Ca răspuns la această nouă mişcare, pe 15 septembrie 1909, se publică Declaraţia de la Berlin, unde 60 de lideri evanghelici condamnă oficial excesele, practicile şi învăţăturile eronate ale mişcării penticostale. Fenomenul este apreciat ca fiind neinspirat de Duhul lui Dumnezeu, şi mulţi privesc cu reţinere acest nou gen de manifestări.

Al doilea val

În primele decenii care au urmat experienţelor de pe strada Azusa, adunările de orientare penticostală încă se mai luptau pentru câştigarea unei identităţi. Pe de o parte, penticostalii aveau de înfruntat criticile dure ale liderilor Alianţei Evanghelice, iar pe de altă parte, disputele interne erau întâlnite destul de des printre practicanţi. Abia după al Doilea Război Mondial controversele privind Mişcarea Penticostală au încetat pentru moment. Oricum, tendinţa generală era aceea de izolare.

Evenimentele au luat însă o turnură neaşteptată. David du Plessis, lider al Mişcării Penticostale, a fost însărcinat să organizeze la Londra, în 1952, Congresul Mondial al Bisericilor Penticostale. Cu această ocazie, liderul a fost nevoit să intre în contact cu Consiliul Ecumenic Mondial (CEM). Preşedintele de pe atunci al CEM, dr. Visser't Hooft, i-a mărturisit liderului că „penticostalii, cu evlavia lor, sunt o putere care ar putea ajuta CEM”. Visser't Hooft l-a invitat pe du Plessis să ţină adunării generale a CEM o serie de conferinţe în 1954. În următorii ani, du Plessis a avut noi oportunităţi pe care le-a folosit din plin pentru a predica despre experienţele penticostale catolicilor, prezbiterienilor, episcopalienilor şi altor grupări şi biserici creştine[3]. Seminţele semănate au răsărit curând.

În 1960, în Biserica Episcopaliană St. Mark din Van Nuys, California, începe să se vorbească în limbi. Dennis Bennet, preotul bisericii, îi scrie lui du Pressis, relatându-i dificultăţile cu care se confruntă ca urmare a fenomenului vorbirii în limbi. Răspunsul lui du Pressis: „Orice aţi face nu vă părăsiţi biserica. (...) Nu părăsiţi Biserica Episcopaliană.” Evenimentul a avut un impact atât de mare încât a ţinut zile întregi primele pagini ale publicaţiilor Time şi Newsweek. De aici, vorbirea în limbi devine un fenomen obişnuit în multe comunităţi episcopaliene, luterane ori prezbiteriene. Noua mişcare se întinde ca focul prin mirişte şi cuprinde şi o serie de campusuri universitare: Colegiul Dartmouth, Universitatea Stanford şi Seminarul Teologic Princeton. Ca o adevărată epidemie, vorbirea în limbi (glosolalia) apare şi la Universitatea Yale printre membrii unei asociaţii creştine evanghelice (Inter-Varsity), în octombrie 1962. Fenomenul de tip penticostal este acum extins mai în toate bisericile creştine, inclusiv în Biserica Romano-Catolică, fără a mai fi astfel legat de o singură denominaţiune.

Aceasta este noua mişcare charismatică[4]. Spre deosebire de penticostali, charismaticii nu pun un aşa mare accent pe vorbirea în limbi, dar nici nu o neagă sau trec cu vederea. Cea mai importantă deosebire este faptul că adepţii charismatici nu sunt limitaţi denominaţional, fiind prezenţi atât în protestantism, cât şi în ortodoxie ori romano-catolicism.

Toate drumurile duc la Roma

La invitaţia Bisericii Romano-Catolice, David du Plessis a luat parte, în 1964, la Conciliul Vatican II. Chiar dacă nu a putut vorbi în public tuturor participanţilor (2.200 de episcopi, 800 de teologi, 3000 de lideri catolici), du Plessis a mărturisit mai târziu că mulţi au venit la el fiind extrem de interesaţi să afle despre penticostalism.

În timpul vacanţei de primăvară, în 1967, în zona Universităţii catolice Notre Dame (Indiana, SUA), 30 de catolici zeloşi au anunţat că au primit botezul cu Duhul Sfânt. Anul următor, aproape 150 de persoane s-au întâlnit în cadrul unei conferinţe catolice cu specific charismatic. O altă întâlnire a avut loc în 1969. Au participat 450 de catolici charismatici dintre care 30 de preoţi. În 1970, creşterea a fost şi mai spectaculoasă. La această conferinţă au participat 1.300 de catolici din SUA şi Canada. Trei ani mai târziu, 22.000 de catolici charismatici s-au întâlnit tot la Notre Dame, participanţii fiind din cel puţin alte 10 ţări în afară de SUA. În 1974, la conferinţele de la Notre Dame, numărul participanţilor creşte la 30.000. Conferinţa internaţională de la Roma a reunit, în 1975, peste 10.000 de pelerini din 50 de ţări cărora însuşi papa Paul al VI-lea li s-a adresat. Mişcarea de reînnoire de orientare charismatică are astfel recunoaşterea oficială.

Pe lângă papa Paul al VI-lea, declaraţii cu privire la mişcarea charismatică romano-catolică au mai făcut şi Ioan Paul al II-lea, dar şi actualul papă, Benedict al XVI-lea. Dacă iniţial fenomenul a fost privit cu reţinere, în prezent este recunoscută valoarea înnoitoare a mişcării, dar se atrage atenţia asupra importanţei de a păstra de fiecare dată legătura cu Biserica Catolică[5]. Fenomenul este tratat mai degrabă organizatoric decât teologic. În 1975, papa Paul al VI-lea chiar a încurajat participanţii la astfel de întâlniri charismatice din sânul Bisericii Catolice în efortul lor de înnoire a Bisericii, dar cu dorinţa expresă de a rămâne în sânul bisericii. „Această dorinţă autentică de a rămâne în Biserică este semnul autentic al acţiunii Duhului Sfânt... Cum ar putea această reînnoire spirituală să nu fie o şansă pentru Biserică şi pentru o lume întreagă?” sublinia suveranul pontif. Actualul papă, Benedict al XVI-lea, scria pe când era prefect al Congregaţiei pentru Doctrină şi Credinţă: „... către cei responsabili cu slujirea bisericească, de la preotul paroh la episcopi, nu lăsaţi ca Reînnoirea să treacă pe lângă voi, ci primiţi-o pe deplin... şi, pe de altă parte..., pentru membrii Reînnoirii cer să promoveze şi să menţină legătura lor cu întreaga Biserică şi cu darurile (charismele) păstorilor lor”. Aşadar, pentru un romano-catolic, testul autenticităţii charismelor este unul singur: păstrarea unităţii Bisericii. Ne aşteptăm deci ca, atâta timp cât va rămâne în sânul catolicismului, mişcarea charismatică, să fie acceptată.

Al treilea val

Prin anii ’80 asistam la un nou val. Ispita era destul de mare pentru evanghelicii conservatori şi romano-catolici. Rezultatele calculate numai în cifre sunt spectaculoase. S-ar putea să ai rezultatele unui charismatic, dar fără să fi charismatic? Imboldul pentru schimbare este dat de unele figuri proeminente din lumea evanghelică, cum ar fi John Wimber, fondatorul Vineyard Christian Fellowship, ori Peter Wagner de la Seminarul Teologic Fuller. Ambii s-au influenţat reciproc, punând un mare accent pe un creştinism experimental cu vindecări, exorcizări ori semne şi minuni. Acum se naşte aşa-numita mişcare Power Evangelism. Evanghelizările nu sunt doar simple prezentări ale învăţăturilor Bibliei, ci devin evenimente spectaculoase. Ceea ce se petrece la întâlnirile de tip power evangelism îi fac pe mulţi cercetători să se întrebe cât de divine sunt manifestările. Nu se poate nega faptul că o putere (power, engleză) se manifestă. Dar a cui?

Vindecarea se cere prin rugăciune de la Dumnezeu, dar este asociată cu punerea mâinilor şi cu o transmitere de curenţi, căldură şi energie. Uneori, puterea loveşte în sensul cel mai propriu al cuvântului. Bărbaţi şi femei sunt trântiţi la pământ de o forţă vindecătoare şi transformatoare. „Oamenii cad jos şi uneori rămân mai multe ore întinşi pe spate sau pe burtă”[6], relatează Wimber. Manifestările stranii merg până acolo că experienţe trăite dau impresia unui balamuc. Acelaşi Wimber povesteşte experienţa unuia dintre colaboratorii săi:

„Duhul va veni în valuri, fiecare val va lua cu sine mai mulţi oameni decât precedentul. În primele rânduri au început câţiva oameni să râdă. Apoi cineva din alt loc. Aceasta este cu siguranţă înviorarea Duhului, am gândit eu. (...) Această bucurie în Duhul Sfânt s-a răspândit în vreo zece minute în toată sala. Cei care râseseră s-au potolit, în afară de mine. Pur şi simplu nu mă puteam opri. M-am prăbuşit mai întâi în faţă, apoi pe spate..., mă rostogoleam încolo şi încoace şi mă ţineam de burtă de râs. (...) Am râs cam vreo trei sferturi de oră. Când m-am oprit, în sfârşit, a venit la mine un coleg ..., mi-a pus mâna pe cap şi a zis: ’Doamne, dă-i mai mult’, şi a trebuit să mai râd încă trei sferturi de oră.”[7] Acesta este numit râs sfânt...

Cu toate că nu avem nicio confirmare că în epoca apostolică Dumnezeu ar fi lucrat într-un astfel de mod, predicatorii valului al treilea sunt convinşi că acesta este un râs sfânt, o bucurie în Domnul, o manifestare a primirii Duhului Sfânt.

Concepte păgâne ca vizualizare, incubaţie şi energii vitale sunt predicate şi susţinute de aceşti charismatici din valul al treilea. De exemplu, prin cărţile sale, Morton Kelsey crează în mod subtil o punte între spiritualism şi manifestările charismatice. El afirmă că telepatia, prezicerea de evenimente, clarviziunea şi vindecările au putut fi observate în viaţa multor conducători religioşi. Acelaşi autor afirmă că studenţii lui înţeleg mult mai bine rolul lui Isus când citesc cartea Şamanism, a lui Mircea Eliade, ori Călătoria la Ixtlan, de Carlos Castaneda. Nu este deci exclusă varianta unor puncte comune între manifestările oculte şi fenomenul charismatic.

Se cere un răspuns

A trata fenomenul charismatic doar la nivelul experienţei ar însemna o trădare a esenţei creştinismului. Un principiu biblic de bază este tocmai acela de a testa experienţa şi trăirea cu dogma (Isaia 8,20). Dar tocmai aici se poate sesiza greşeala capitală, şi anume a face din instrumentele de misiune - pe care indubitabil Dumnezeu le-a folosit şi le va folosi - un test al credinţei. W. J. Seymour, un predicator de culoare din adunările de pe strada Azusa, este cât se poate de categoric: „Cine nu vorbeşte în limbi nu este botezat cu Duhul.”[8] Aşadar, testul nu este Cuvântul, ci experienţa. Afirmaţia este categoric departe de învăţătura Bibliei, deoarece apostolul Pavel afirmă că nu toţi credincioşii au acelaşi dar şi nicăieri nu este enumerat unul ca având rolul preeminent de test al maturităţii credinţei cuiva. Aici ar putea fi şi un viciu de logică. În mod implicit se crede că reversul afirmaţiei ar fi tot atât de adevărat. Dar oare toţi care vorbesc în limbi au darul Duhului? Întrebarea este justă, deoarece fenomenul glosolaliei[9] se întâlneşte şi la religiile păgâne ori necreştine. Însuşi Hristos atrăgea atenţia asupra pericolului bolborosirii ca păgânii.

În acelaşi timp, se poate observa un accent prea mare pus pe semne şi minuni. Minunile nu sunt o garanţie a originii divine şi a autenticităţii profetului pentru că altfel nu ar fi vorbit Însuşi Hristos de profeţi mincinoşi. Oare de fiecare dată minunile validează mesajul cuiva?[10] Încă din vechime Domnul a atras atenţia către proorocii care pot profetiza lucruri adevărate dar care depărtează poporul de la închinarea autentică (Deuteronomul 13,2). Contrar părerii populare, împlinirea proorociei nu este singurul test al autenticităţii unui profet. În aceeaşi ordine de idei, pe fundalul apocaliptic al marii lupte dintre Dumnezeu şi forţele întunericului, ultima carte a Bibliei nu ezită să demaşte pe proorocul mincinos. Identificat în Apocalipsa 13,13 ca fiind fiara ce se ridică din pământ, este prezentat ca săvârşind ”semne mari, până acolo că făcea chiar să se coboare foc din cer pe pământ, în faţa oamenilor”. Unii comentatori văd aici o aluzie[11] la pogorârea Sfântului Duh sub forma unor limbi ca de foc, eveniment care a avut loc de Rusalii în cadrul Bisericii primare. Minunile, oricât de extraordinare sunt ele, nu dau însă garanţia unei ucenicii autentice. Mântuitorul se adresează unora care au făcut minuni, care au scos chiar şi demoni, cu apelativul „voi toţi care lucraţi fărădelegea” (Matei 7,23) Mai mult, Evanghelia lasă să se înţeleagă că cei în cauză nu se aşteptau la un astfel de verdict, în sinea lor, fiind sincer convinşi că în slujirea adusă au fost călăuziţi de puterea lui Dumnezeu.

Să asistăm la un sinistru plan de deturnare a creştinismului, în spatele unor astfel de fenomene fiind forţele nebănuite ale ocultului? Pentru apostoli un astfel de scenariu era pe deplin plauzibil, acesta fiind dealtfel motivul pentru care apostolul Ioan avertiza: „să nu daţi crezare oricărui duh, ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu”[12]. Miza este prea mare pentru a nu deschide ochii!

Note:

Relatări de la primele întâlniri penticostale, SUA, începutul secolului XX:

Trei zile şi trei nopţi au chiuit de bucurie. Era Paştele. ... Bărbaţi şi femei erau aruncaţi pe jos. Cei loviţi de Domnul zăceau pe jos, de nu puteai ajunge la altar.

Adesea se întâmplau următoarele: cineva predica şi deodată cădea Duh Sfânt peste cei adunaţi. (...) Peste tot în sală cădeau oameni la pământ.

„A venit peste mine ca un frison. Gâtul mi se umplea şi mi se părea că mă înec. Atunci m-am prăbuşit şi am rămas neputincios pe podea. Apoi limba mea a început să lucreze şi eu bâiguiam cuvinte străine. Am zăcut cam vreo două ore acolo şi am ştiut tot ce se întâmpla, dar nu mă puteam mişca. În cele din urmă, mi-a revenit puterea şi am putut să plec acasă”, descria unul dintre participanţii la întâlniri.

Liturghie charismatică de rit catolic

În bisericile catolice charismatice, oamenii sunt liberi să ridice mâinile în timpul rugăciunii sau al cântărilor, mulţi se roagă propriile lor rugăciuni cu voce tare, iar alţii se roagă chiar în limbi... Credincioşii se închină într-o manieră expresivă în întâlnirile de la biserică. Catolicii charismatici au o profundă devoţiune faţă de Isus ca Mântuitor personal, fiind dedicaţi în acelaşi timp învăţăturilor Bisericii Catolice.

Pan-charismaticii

Fenomenul charismatic este în esenţă acelaşi: un accent pus pe minuni, prorocie şi vorbire în limbi şi asta indiferent de apartenenţa denominaţională. Pentru că vorbesc aceleaşi limbi, organizează şi manifestări comune. La conferinţa charismatică din vara anului 1977 ţinută în Kansas, au participat toate cele trei ramuri charismatice: vechii penticostali (penticostalismul clasic), protestanţii charismatici şi catolicii charismatici. A fost cea mai mare întâlnire pan-charismatică. Au participat 50.000 de persoane. Aproape jumătate dintre participanţi erau romano-catolici. La această dată, în SUA erau 10 milioane de charismatici, 5 milioane de vechi penticostali şi alte 5 milioane de noi penticostali / charismatici.

---

[1] Pentru statistici accesaţi: http://www.adherents.com/ şi http://worldchristiandatabase.org/

[2] Christianity Today, Pentecostalism and the Future of the Christian Churches: Promises, Limitations, Challenges, 13 noiembrie, 2000

[3] În 1963, Bisericile Penticostale (Adunările lui Dumnezeu) îl exclud pe David du Plessis din pricina relaţiilor sale ecumenice.

[4] Cuvântul harismatic derivă de la grecescul haris (χαρις) care se traduce cu har însă şi cu dar, fiind folosit în NT cu sensul de calităţi supranaturale date de Duhul Sfânt creştinilor pentru răspândirea Evangheliei.

[5] Poziţia oficială a Bisericii Catolice faţă de Mişcarea Charismatică, la http://www.ewtn.com/expert/answers/charismatic_renewal.htm

[6] John Wimber, Kevin Springer, Power Evangelism, Hodder Headline; ed. evizuită, 1997.

[7] Citat de Wolfgang Bühne, Jocul cu focul, Ed. Agape, 1995, p. 132

[8] Jocul cu focul.

[9] . Pentru un studiu mai amplu asupra glosolaliei: Vorbirea în limbi, Gerhard Hasel, Ed. Viaţă şi Sănătate, 1999

[10] . A se vedea 2 Tesaloniceni 2,9-11 şi Apocalipsa 13,13

[11] Nu se exclude şi varianta unei aluzii la evenimentul de pe Carmel unde profetul Ilie a cerut să se pogoare foc din cer pentru a arde jertfa, fiind o provocare pentru poporul Israel de a lepăda închinarea idolatră. I Regi 18,20-46

[12] . 1 Ioan 4,1

TEMPLUL DIN IERUSALIM

Pentru Paştele evreiesc de anul acesta Sinedriul a votat reintroducerea sacrificiilor animale. Forul religios evreiesc mai argumentează că a venit chiar şi vremea ca Templul să fie reconstruit. Profesorul Hillel Weiss, membru al Sinedriului, a declarat publicaţiei evreieşti Haareţ[1] că acţiunea planificată este mai degrabă simbolică încercând să se demonstreze că aşteptările privind construirea celui de al treilea[2] Templu şi implicit restaurarea jertfelor, sunt reale şi nu doar simple vorbe .

 

Autorităţile israeliene nu au fost de acord cu decizia Sinedriului privind reluarea sacrificiilor cu ocazia Paştelui. Ca urmare, s-a depus în privinţa aceasta o plângere la Curtea Supremă de Justiţie. Răspunsul este şi de data aceasta negativ, planurile privind jertfele fiind respinse deoarece "dreptul petiţionarilor de a practica propria lor credinţă nu poate fi luat în considerare din raţiuni privind ordinea şi siguranţa publică"[3].

Nu este pentru prima dată când sunt vizate sacrificiile animale şi reconstruirea Templului. În 1991 cu ocazia Paştelui s-a încercat jertfirea unui miel, dar acţiunea nu s-a putut realiza deoarece poliţia a intervenit prompt. În 1998, mai multe mişcări care susţin reconstruirea Templului, au adus un ied ca jertfă simbolică pe Givat Hananya, în apropierea Muntelui Moria. Chiar dacă reconstruirea Templului este un subiect controversat, majoritatea populaţiei nu împărtăşeşte ideile acestor activişti religioşi.

Iudaismul ortodox crede nu doar în restaurarea Templului ci şi a jetfelor. Ramura conservatoare consideră că doar Templul va vi restaurat, jetfele fiind înlocuite cu faptele bune care au rolul să răscumpere păcatele, conform învăţăturii talmudice. În schimb, iudaimul reformat nu aşteaptă nici restaurarea Templului şi nici a sacrificiilor. Rav Kook[4] sugera că sacrificiile animale nu vor mai fi folosite în vremurile mesianice pentru că oamenii se vor întoarce la un stil de viaţă vegetarian.

În 1993 a avut loc o controversă între fostul rabin-şef sefardic Mordechai Eliahu şi rabinul Yisrael Ariel care conducea Institutul Templului. Subiectul controversei privea tocmai necesitatea reconstruirii celui de al treilea Templu. Rabi Ariel susţinea că este datoria fiecărui evreu de a susţine reconstruirea. În schimb, Rabi Eliahu credea că nu este necesară aceasta deoarece însuşi Mesia se va pogorî cu el din cer.

Actualmente, guvernul israelian se opune unor astfel de iniţiative dar susţinătorii reconstruirii Templului cred că nu va mai trece mult timp până când vom asista la restaurarea serviciilor ceremoniale din noul Templu. Pentru aceasta se fac eforturi privind pregătirea celui mai măreţ eveniment pe care şi-l poate imagina orice evreu credincios. Încă de la finalul anilor '70, Fundaţia Templului a solicitat suport financiar pentru reconstruirea Sanctuarului. Prin anii '80, cel puţin două şcoli rabinice[5] au început să identifice în rândul populaţiei pe cei care sunt descendenţi din familiile preoţilor ori din seminţia lui Levi pentru a putea fi educaţi în privinţa ritualurilor de la Templu. Mai mult, Institutul Templului a sponsorizat chiar confecţionarea instumentelor muzicale pentru viitoarele servicii ceremoniale. 

Un subiect de dispută

Construcţia unui nou templu nu este însă chiar atât de uşoară. Şi asta pentru că locul unde ar trebui să fie amplasat este deja ocupat. Pentru arabi, Muntele Templului este al treilea loc sacru după Mecca şi Medina. Aici sunt construite două lăcaşe musulmane: Domul Stâncii (construit în 690) şi Moscheea Al-Aqsa (construită în 710). Autoritatea Palestiniană contestă suveranitatea Israelului asupra locului, care rămâne unul dintre punctele cele mai fierbinţi în conflictul arabo-israelian. În perioada ocupaţiei iordaniene a Ierusalimului de Est (1948-1967) evreilor le era interzis chiar să intre în Cetatea Veche. Pentru evitarea disputelor, guvernul israelian a garantat Consiliului Musulman administrarea teritoriului, ceea ce face ca din raţiuni politice autorităţile să nu favorizeze mişcările privind reconstruirea Templului.

Şeicul Raad Salah – conducătorul Mişcării Islamice, din Israel afirma: „Amintim pentru a mia oară că toată moscheea şi locul pe care se află, inclusiv esplanada ori aleile subterane sunt proprietatea exclusivă şi absolută a musulmanilor, şi nimeni nu are dreptul nici măcar la un fir de praf”[6]. Autorităţile religioase evreieşti consideră că dimpotrivă, Muntele Templului aparţine de drept neamului iudeu fiind unul din locurile care au fost cumpărate cu preţul care se cuvenea[7].

Dar în cearta privind reconstruirea Templui mai este implicată o a treia parte: ramura evanghelică a creştinismului. Şi aceştia sunt în favoarea reconstruirii. De ce? Din acelaşi motiv pentru care susţin cauza Israelului în ansamblu. Pentru adepţii sionismului creştin menţinerea statului Israel este o condiţie fără de care restul profeţiei nu se poate împlini.

Lideri evanghelici creştini binecunoscuţi precum Gary Bauer, Jerry Falwell, Ralph Reed şi Pat Robertson, Dick Armey şi Tom Delay, sunt puternic implicaţi în politică, şi cred că renaşterea Israelului reprezintă împlinirea unei profeţii biblice. Din acest motiv ei susţin agenda sionistă considerând că a acţiona altfel, ar însemna să te opui voinţei lui Dumnezeu. Falwell spunea în 1981: "Să fii împotriva Israelului înseamnă să fii împotriva lui Dumnezeu. Noi credem că istoria şi Scripturile dovedesc că Dumezeu se raportează faţă de naţiuni în funcţie de modul în care ele se raportează la Israel”. După aceasta el citează din Geneza 27:29: „Blestemat să fie oricine te va blestema şi binecuvântat să fie oricine te va binecuvânta.”

Ce loc ocupă Israelul în profeţia privind timpul sfârşitului?

John Nelson Darby (1800—1882), un pastor al Fraţilor din Plymouth, (cunoscuţi mai târziu ca creştini după Evanghelie) credea în mântuirea viitoară a Israelului. El se baza pe Isaia 32 şi susţinea că la încheierea istoriei, Israelul ca naţiune se va bucura de binecuvântări pământeşti diferite de binecuvântările cereşti de care va avea parte Biserica. Aşa cum afirmă Paul Enns, “Darby a dezvoltat schema dispensaţionalismului subliniind că fiecare epocă îl plasează pe om într-o anume stare … dar fiecare dispensaţiune va culmina cu un eşec.”[8] Iată împărţirea istoriei după concepţia lui Darby: (1) De la starea inocenţei paradisiace la Potop; (2) Noe; (3) Avraam; (4) Israel; (5) Namurile; (6) Duhul şi (7) Mileniul.

Aceste noi concepţii cu privire la evenimentele finale au fost popularizate în lumea anglofonă de către Cyrus Scofield (1843-1921) prin intermediul unei versiuni de Biblie cu adnotări. Acesta mergea pe linia dispensaţionalismului lui Darby şi susţinea că Isus nu se va întoarce pentru a domni pe Pământ până ce nu se vor petrece o serie de evenimente. Biserica Creştină este văzută ca un instrument de salvare pentru neamuri (neevrei) şi în acord cu planurile divine, poporul evreu se află într-o altă dispensaţiune a harului. Acesta susţinea că Biserica va fi răpită de pe Pământ pentru a nu trece prin necazul cel mare. Scofield, scriind la începutul secolului XX credea cu tărie că întoarcerea evreilor în Ţara Sfântă (şi în mod special Ierusalim) este o împlinire profetică. Tot el a prezis că locurile sacre ale islamismului vor fi distruse şi se va începe reconstrucţia Noului Templu la Ierusalim, eveniment care va marca încheierea epocii (dispensaţiunii) Bisericii, fiind în acelaşi timp semnul apariţiei Antihristului. Toţi (dintre evrei) care vor fi credincioşi legământului lui Dumnezeu îl vor recunoaşte pe Isus ca fiind Mesia şi se vor opune Antihristului.

Acest model de interpretare (dispensaţionalismul) care după cum se observă este relativ nou, dar extrem de popular în cercurile evanghelice (şi nu numai), are o influenţă deosebită; aproape 40 de milioane de americani cred că Palestina este ţara aleasă de Dumnezeu pentru evrei. Pentru adepţii sionismului creştin menţinerea statului Israel şi reconstruirea Templului este o condiţie fără de care restul profeţiei nu se poate împlini.

Pentru interpreţii dispensaţionalişti Matei 24:15 vorbeşte în mod categoric despre cel de al treilea Templu. În viziunea acestora Antihristul se va aşeza chiar aici. (A se vedea 2 Tesaloniceni 2:1-4), iar în baza pasajului din Daniel 9:24-27 se crede că la mijlocul a 7 ani de criză (tribulaţiunea, sau necazul cel mare) jertfele vor înceta în urma intervenţiei Antihristului.

În ciuda faptului că aduc argumente din Biblie, multe din interpretările lor sunt criticate de către teologii contemporani. În primul rând evanghelicii dispesaţionalişti merg pe o interpretare literalistă a profeţiilor. Antony Hoekema, unul dintre cei mai importanţi specialişti în escatologia creştină consideră că abordarea dispensaţionalistă cu privire la viitorul omenirii şi scenariul adiacent nu sunt fundamentate biblic. „Deseori dispensaţionaliştii fac apel la pasajul din Romani 11, susţinând că el conţine o învăţătură care prevede în viitor o perioadă de binecuvântare, destinată special poporului lui Israel. (….) Romani 11 nu spune absolut nimic despre faptul că Israelul va fi adunat din nou în ţara lui şi nici despre domnia de o mie de ani ai lui lui Cristos peste împărăţia lui Israel.”[9]

Iar în ceea ce priveşte Templul din vremea sfârşitului şi oprirea sacrificiilor de către Antihtist, trebuie să amintim că profeţia din Daniel este una unitară, având în atenţie cele 70 de săptămâni[10] (de ani). În decursul secolelor, teologii şi interpreţii creştini au văzut-o ca fiind cea mai importantă profeţie biblică, ea indicând timpul lui Mesia şi nu vremea sfârşitului. Din motive neînţelese însă, interpreţii dispensaţionalişti decupează ultima săptămână (din întregul celor 70) şi o plasează în vremea de mare strâmtorare de la încheierea istoriei omenirii. Se poate vedea aşadar că interpretarea este forţată; textul nu face nici o aluzie la un viitor Templu unde se vor aduce jertfe animale dar asta nu exclude posibilitatea ca în practică să fie reconstruit un al treilea Templu. Şi dacă Templul va fi reconstruit? Destul de greu de imaginat în contextul actual, dar dacă se va petrece, cu siguranţă va grăbi sfârşitul, fie că a fost profetizat ori nu.

---

[1] Present-day Sanhedrin court seeks to revive ancient Temple rituals (Curtea Sinedriului contemporan caută să reînvie ritualurile antice ale Templului), Haaretz, 28 februarie 2007, http://www.haaretz.com/hasen/spages/831646.html

[2] Primul Templu a fost construit de Solomon, al doilea a fost ridicat după reîntoarcerea evreilor din robia babiloniană, şi a fost distrus în anul 70 d. Hr de armatele romane.

[3] A se vedea ştirea pe larg aşa cum apare ea pe site-ul oficial al Institului Templului, http://www.templeinstitute.org/archive/02-04-07.htm

[4] Abraham Isaac Kook (1864 – 1935) cunoscut pe scurt ca Rav Kook, primul şef-rabin al Tării Israel (Ereţ Israel), întemeietorul şcolii rabinice sioniste cunoscută azi ca Yeşiva Merkaz HaRav.

[5] Yeşiva Torat Haim şi Yeşiva Aterit Cohanim oferă chiar şi în prezent cursuri pentru leviţi având în vedere reconstrucţia celui de al treilea Templu.

[6] Israeli Sheikh: Temple Mount is Entirely Islamic (Un şeic israelit: Muntele Templului este pe deplin islamic), Arutz Sheva, 12 noiembrie 2006 http://www.israelnationalnews.com/News/News.aspx/114927

[7] Tradiţia iudaică afirmă că de trei locuri de pe pământ nu se pot atinge neamurile: Peştera de înmormântare a patriarhilor, locul de înmormântare a lui Iosif şi Muntele Templului fiind cumpărate de către Avraam, Iacov şi respectiv David.

[8] Paul Enns, The Moody Handbook of Theology, Chicago, Moody, 1989, p. 516

[9] Antony Hoekema, Biblia şi viitorul, Wheaton, Illinois, SMR, 1993, p. 203.

Pasajul invocat de mulţi adepţi ai sionismului creştin este cel din Romani 11:26 Şi atunci tot Israelul va fi mîntuit, dupăcum este scris: ,,Izbăvitorul va veni din Sion, şi va îndepărta toate nelegiurile dela Iacov. Trebuie să atragem atenţia că în greceşte apare adverbul hutos (ουτως) care se traduce cu în acelaşi fel, în aceeaşi manieră, şi nicidecum atunci. (Versiunea sinodală redă: Şi astfel întregul Israel se va mântuit.) Adverbul mai apare în versetul 31 unde este tradus cu tot aşa. Apostolul Pavel vrea să spună că acelaşi fel de mântuire acordat neevreilor - prin har - este oferit şi evreilor. Merită să fie citit întregul capitol pentru a înţelege contextul.

[10] Calculul perioadei celor 70 de săptămâni va trebui să înceapă de la „darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului”. În legătură cu rezidirea Templului au fost date două decrete. Primul în 537 î.Hr. dat de Cirus II cel Mare (Ezra 1,1-11), dar lucrările au fost oprite. Cel de-al doilea decret aparţine lui Darius I, dat în anul 519 î.Hr. templul a fost terminat şi inaugurat în 515 î.Hr., dar zidurile cetăţii Ierusalimului au rămas încă mult timp dărâmate. Ordinul pentru rezidirea Ierusalimului, la care se referă profeţia din Daniel 9:25 a fost dat în anul 457 î.Hr. de Artaxerxe Longimanus (“mână lungă”) - Ezra 7:8,11,13,20. Această dată formează punctul de plecare pentru desfăşurarea profeţiei celor 70 de săptămâni.

Note:

Sinedriul

Sinedriul a reprezentat forul superior evreiesc în domeniul religios şi legislativ având 23 de membrii. După dizolvarea lui în 358 d. Hr, nu a mai existat nici o autoritate religioasă general acceptată de către evrei. În decursul istoriei au fost multiple încercări privind restaurarea Sinedriului: rabi Jacob Berab în 1538, rabi Yisroel Shklover în 1830, rabi Aharon Mendel haCohen în 1901, rabi Zvi Kovsker în 1940 şi rabi Yehudah Leib Maimon în 1949. În octombrie 2004 (sau după calendarul evreiesc, Tişri, 5765) un grup de rabini care pretind că reprezintă diverse comunităţi au pus bazele Sinedriului modern.
http://www.thesanhedrin.org

Originile sionismului creştin şi a dispensaţionismului

Ideile cu privire la restaurarea naţiunii evreieşti au devenit un subiect de dezbatere publică prin secolul XIX fiind bine conturate de către unii din predicatorii şi teologii protestanţi din Marea Britanie şi America.

Lordul Shaftesbury, va face demersurile pentru înfiinţarea unui consulat britanic la Ierusalim în 1838. La iniţiativa Bisericii Scoţiei, în 1839, se va publica un document intitulat “Memorandumul monarhilor protestanţi ai Europei pentru reîntoarcerea evreilor în Palestina” care era în acelaşi timp şi un raport al situaţiei evreilor în Israel. În august 1840, The Times anunţa că guvernul britanic recunoştea restaurarea naţiunii evreieşti ca fiind îndeplinită. Prin tratatul de la Paris (1856) se garanta evreilor şi creştinilor dreptul de a se aşeza în Palestina.


Cele şaptezeci de săptămâni (490 de ani) reprezintă timpul de har special pentru Israel ca popor ales. Această perioadă este divizată în trei intervale profetice: 7+62+1=70 de săptămâni.

Punctul de plecare al profeţiei este decretul lui Artaxerxe, supranumit şi Longimanus, dat în 457 î.Hr. cu privire la rezidirea oraşului Ierusalim, 7+62=69 de săptămâni trebuie să treacă până la “ungerea lui Mesia”, adică până la anul 27 d.Hr., când Isus Hristos a fost botezat, începând astfel lucrarea mesianică.

În mijlocul ultimei săptămâni profetice, în anul 31 d.Hr., jertfa necurmată a încetat prin moartea Mântuitorului. La scurgerea celor 70 de săptămâni, în anul 34 d.Hr., prin uciderea diaconului Ştefan, primul martir creştin, iudeii au respins definitiv Evanghelia, iar apostolii au început să predice şi neamurilor.