MISSIO DEI

Perspectivele misiunii creştine

Reprezentaţii lumii creştine au semnat, la finele lunii iunie, un document ce reglementează principiile de conduită în privinţa mărturisirii şi misiunii creştine în diverse contexte.


Reprezentanţii a 90% dintre creştinii lumii, respectiv lideri ai Consiliului Mondial al Bisericilor, ai Alianţei Evanghelice Mondiale şi ai Conciliului Pontifical pentru Dialog Inter-religios au publicat documentul „Mărturisirea creştină într-o lume pluri-religioasă: Recomandări de conduită”. [1] Documentul este rezultatul a cel puţin 5 ani de dialog interconfesional şi este gândit ca răspuns la acuzarea creştinilor că ar folosi metode lipsite de etică în vederea câştigării de noi adepţi.

Principii călăuzitoare privind mărturia creştină (conform documentului „Mărturisirea creştină într-o lume pluri-religioasă”)

1. Acţionaţi motivaţi de dragostea lui Dumnezeu.
2. Imitaţi-L pe Iisus Christos.
3. Susţineţi virtuţile creştine.
4. Slujiţi cu integritate.
5. Dovediţi discernământ în slujirea medicală.
6. Respingeţi violenţa de orice natură.
7. Susţineţi libertatea religioasă şi de conştiinţă.
8. Arătaţi respect reciproc şi solidaritate în vederea realizării binelui comun.
9. Respectaţi pe oricine.
10. Nu folosiţi mărturia mincinoasă în vederea denigrării altora.
11. Garantaţi discernământul personal (aderarea la o nouă credinţă trebuie făcută fără manipulare).
12. Construiţi relaţii interreligioase. 

Misiunea - încotro?

Baza teologică a misiunii creştine este porunca [2] dată de Iisus ucenicilor Săi: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28:19). Conceptul de „misiune”, în sensul modern al cuvântului, e rezultatul mişcărilor pietiste din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, pentru care scopul eforturilor misionare era salvarea păgânilor care nu cunosc Evanghelia. Din punct de vedere socio-cultural însă, în contextul dominaţiei imperialismului occidental, misiunea creştină a fost percepută, inevitabil, ca mijlocul prin care popoarele (păgâne) primitive erau civilizate sau occidentalizate.


În prezent, misionarismul este catalogat mai degrabă ca un act demodat şi irelevant, o reminiscenţă a epocii coloniale. Sub presiunea umaniştilor şi antropologilor, misionarismul este perceput ca delict, un act de agresiune faţă de identitatea culturală a populaţiilor necreştine. Chiar şi eforturile diverselor agenţii (creştine) de caritate au fost criticate ca metode ne-etice de atragere de noi adepţi. Creştinii sunt acuzaţi de specularea situaţiilor de criză, boală ori sărăcie, în vederea promovării „imperiului creştin”. În plus, în contextul discuţiilor ecumenice şi al presiunilor legale care caută să impună o curtoazie religioasă artificială3, misiunea trebuie redefinită pentru a nu fi interpretată ca act de agresiune. Acesta este contextul în care au fost redactate recomandările de conduită menţionate în documentul amintit. În esență, schimbările constau în faptul că misiunea nu mai este înţeleasă ca proclamare, ci doar ca expunere, critica este înlocuită cu o abordare pozitivă, iar persuasiunea este înlocuită de dialog.

Ce a realizat misionarismul?

Din 1965, ponderea populaţiei creştină a Africii a crescut de la aproape un sfert la aproape jumătate din totalul de locuitori ai continentului (46%).

În 1920, erau aproape 300.000 creştini în Coreea; astăzi, sunt între 10 şi 12 milioane, adică aproape 25% din întreaga populaţie.

În 1940, existau aproape un milion de protestanţi în întreaga Americă Latină. Din 1960, rata anuală de creştere a fost de 6%, ceea ce face ca azi să existe 50 de milioane de protestanţi (adică 10% din totalul populaţiei) într-o regiune anterior eminamente catolică.

Sursa: Philip Jenkins, The Next Christendom: The Coming of Global Christianity, Oxford University Press, 2002, p. 37 şi 61

Misionarism ecumenic?


Misionarismul generează, astăzi, conflicte. Exercitat de o biserică în detrimentul alteia, misionarismul este numit adeseori „prozelitism”. Într-un document [4] din 1995, rezultat al cooperării dintre Consiliul Mondial al Bisericilor şi Biserica Romano-Catolică, se recunoaşte că prozelitismul creează tensiuni serioase în diverse părţi ale lumii. Documentul defineşte prozelitismul ca misionarism (nociv) care nu îi respectă pe ceilalţi şi care manipulează, constrânge sau oferă beneficii materiale cu scopul câştigării de noi adepţi. La data publicării documentului, tensiunile erau destul de mari la nivel mondial: Bisericile Ortodoxe din fostul bloc comunist se vedeau ameninţe de invazia cultelor protestante, iar Biserica Catolică pierdea teren în faţa evanghelicilor, în special în America de Sud.


Încă din 1994, un grup de lideri religioşi din America au semnat un document intitulat sugestiv „Evanghelicii şi catolicii împreună: Misiunea creştină pentru al treilea mileniu”. Acesta a fost urmat de un altul (1997): „Darul mântuirii”. În cadrul întâlnirilor dintre reprezentanţii catolici şi cei evanghelici, Edward Idris Cassidy [5] – preşedinte, la data aceea, al Conciliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, sublinia că evanghelizarea nu trebuie să fie dusă „de unii împotriva altora”, ci împreună. Pentru realizarea unui misionarism ecumenic, cardinalul oferea 4 principii [6]:

1. Biserica ce a misionat prima într-un teritoriu ar trebui tratată cu respect de cei veniţi mai târziu.


2. Fiecare persoană are dreptul de a decide conform cu propria conştiinţă cărei biseric să aparţină.


3. Fiecare biserică are datoria de a mărturisi Evanghelia şi pe Iisus Christos.


4. Predicarea Evangheliei trebuie să fie făcută cinstit fără prezentarea denaturată a altora, lucru ce este generator de conflicte, deoarece mulţi din convertiţi devin vrăşmaşii de moarte ai vechii comunităţii religioase de care au aparţinut.


Primul principiu a atras în mod deosebit atenţia. „Ar trebui să se arate respect deosebit faţă de prima biserică ce a desfăşurat activitate misionară într-un anume teritoriu”. Documentul privea cazul Americii Latine, unde evanghelicii desfăşurau activităţi misionare într-un teritoriu „deja” catolic. Cu toate că prelatul catolic recunoştea valoarea libertăţii de aderare la o anume credinţă şi de exprimare în acord cu propria conştiinţă, el atrăgea atenţia că respectul însemna ca „noii veniţi să nu se adreseze celor deja botezaţi”. Libertatea înseamnă şi asumarea responsabilităţii, spunea Cassidy, deoarece prezentarea denaturată şi tendenţioasă a altora nu înseamnă nicidecum misiune, ci o formă de prozelitism generator de tensiune şi conflict. În cele din urmă, în documentul citat, s-a mai subliniat încă o dată că, în spiritul ecumenic, evanghelicii nu ar trebui să îi ademenească nicidecum pe catolicii practicanţi. În viziunea catolică, misiunea în stil ecumenic înseamnă lupta comună împotriva materialismului, secularismului şi a neo-păgânismului.


„Până la urmă, este mult mai important ca o persoană să găsească mântuirea în Christos decât să aparţină fără convingere unei anume comunităţi religioase”. Cardinalul Edward Idris Cassidy

Misionarism ecumenic - mic istoric

În 1910, la Edinburgh (Scoţia), a avut loc Conferinţa Misionară Mondială (World Missionary Conference). De fapt, acesta a fost „certificatul de naştere” al mişcării ecumenice moderne. În 1921, s-a fondat Consiliul Misionar Mondial (International Missionary Council - IMC), diverse problematici fiind dezbătute în întâlnirile IMC de la Ierusalim (1928) şi Tambaram, India (1938). O modificare majoră în înţelegerea misiunii, în contextul eforturilor ecumenice, s-a petrecut în anii '50 ai secolului trecut. Până atunci, întrebările la care se căuta răspuns fuseseră „de ce?” sau „ce?”. De atunci, întrebarea fundamentală a devenit „cum?” De exemplu, întâlnirea de la Willingen (1952) avut tema „Îndatorirea misionară a Bisericii”. Misiunea nu este percepută ca o opţiune, ci este văzută ca o datorie.

La prima întâlnire a Comisiei pentru Misiune Mondială şi Evanghelism (Commission on World Mission and Evangelism - CWME) în Mexico City (1963), „misiunea pe şase continente” a devenit un laitmotiv. Lumea devine câmpul de misiune al fiecărui creştin – din orice zonă, pentru orice zonă. Misiunea văzută ca o activitate întreprinsă exclusiv de ţările creştine occidentale în zonele necreştine este considerată inadecvată noilor situaţii globale. 

Missio Dei


Nu se pot fac predicţii certe cu privire la destinul misionarismului creştin în contextul unei societăţi globale ce pune accentul pe pluralism şi dialog. Totuşi, într-un context global, creştinismul va avea sigur de câştigat, deoarece este prin definiţie o religie cu adresare globală. Dacă religiile antice erau limitate clanului, tribului sau unei naţiuni, creştinismul are un mesaj universal valabil oricărui timp şi oricărei culturi. Dealtfel credinţa creştină nu poate fi privită ca un produs cultural – ea nu este produsul ci baza. Din acest motiv, chiar dacă putem vorbi de creştinism european, american sau african, de un creştinism al păturii sărace sau de un creştinism burgez, de un creştinism al celor needucaţi sau de un creştinism academic de fiecare dată vorbim de creştinism – care în sine este o „misiune” divină.

După cum Tatăl l-a trimis pe Fiul şi după cum Duhul Sfânt este trimis în locul Fiului, tot astfel, Dumnezeu este Cel care trimite Biserica Sa în lume. Oricum ar evolua lucrurile la nivel politic, economic sau social, misiunea trebuie definită în continuare ca trimitere divină şi nu ca instrument de promovare a unor ideologii. David J. Bosch, specialist în misionarism post-colonial, atrăgea atenţia că „misiunea nu este în primul rând o activitate a Bisericii ci un atribut al lui Dumnezeu. Dumnezeu este un Dumnezeu misionar.”7 Teologul reformat Jürgen Moltmann scria că „nu Biserica are de îndeplinit în lume o misiune de salvare; e misiunea Fiului şi a Duhului prin Tatăl care include (şi) Biserica”8 Aşadar, Biserica există pentru că există deja o misiune. Nu viceversa. Istoria arată că orice confesiune care nu şi-a asumat misiunea a intrat într-un proces de declin până la dispariţie. Prin urmare, se poate afirma fără echivoc faptul că viitorul aparţine doar unei Biserici misionare.

Scenarii ale viitorului și prioritățile „misiunii creştine”

Evaluând tendinţele actuale, Philip Jenkins, profesor la Universitatea de Stat din Pennsylvania (SUA) în cartea Next Christendom încearcă să creeze o prognoză pentru viitorul creştinătăţii. Iată câteva direcţii.

De la nord la sud: Philip Jenkins atrage atenţia că polul de putere al creştinismului se va muta din emisfera nordică în cea sudică. După estimările sale, în 2050, în topul ţărilor cu cel puţin 100 de milioane de creştini vor fi: Brazilia, Mexic, Filipine, Nigeria, Congo şi SUA. Europa va fi depăşită numeric cu mult de Africa sub-sahariană.

Regionalizare: Există opinii conform cărora se va accentua regionalizarea, respectiv formarea de comunităţi independente denominaţional (neconfesionale), care își vor dezvolta o identitate separată de biserica mamă occidentală prin a cărei misiune au cunoscut creștinismul. Fenomenul se observă deja în Africa, America de Sud şi Asia, multe biserici subliniind chiar în denumirea lor aspectul local. În mega-oraşe precum São Paulo (Brazilia), Manila (Filipine), Mexico City (Mexic), Kinshasa (Congo) şi Kampala (Uganda), deşi creşterea este valabilă pentru toate confesiunile, se observă că bisericile independente, cu orientare locală, câştigă din ce în ce mai mult teren. De remarcat că în SUA, mega-bisericile cu o creştere spectaculoasă sunt de asemenea neafiliate denominaţional.

Sincretism: Definit ca îmbinare a elementelor din sisteme de gândire diferite, sincretismul este în cazul de faţă un amestec al concepţiilor creştine cu cele locale. Fenomenul este prezent tocmai în acele zone în care creştinismul câştigă teren: America de Sud, Africa şi Asia. Misiologul şi istoricul Lamin Sanneh, de la Yale Divinity School, surprinde fenomenul: „Creştinismul a venit în Africa în egală măsură ca împlinire şi provocare, dar în oricare caz ca o întărire a concepţiilor religioase africane privind agenţii spirituali (demonici) şi divini, simţul sacramental al comunităţii, legăturile dintre vii şi morţi, importanţa visurilor, a cererilor sau a rugăciunilor de mijlocire.” (Citat de Sara Miller, „Global Gospel: Christianity is Alive and Well in the Southern Hemisphere”, The Christian Century, 17 iulie 2002, p. 20-27)

Penticostalism: Bisericile cu orientare penticostală sau carismatică au cea mai mare rată de creştere. Richard Shaull profesor emerit la Seminarul Teologic Princeton alături de Waldo Cesar, sociolog brazilian au analizat fenomenul penticostalismului. Creştinismul de orientare penticostală este mai mult decât învăţătură. Este o experienţă spirituală, iar în contextul luptei pentru supravieţuirea zilnică, experienţa susţinerii omului de către Dumnezeu, predicată de mişcările penticostale, oferă o experienţă religioasă fierbinte.

Diferenţa între o biserică tradiţională, cu o dogmă bine definită şi o abordare raţională, şi una penticostală se poate observa, de exemplu, în cazul în care cineva le-ar cere ajutorul. În timp ce primii l-ar orienta pe solicitant spre o instituţie abilitată, penticostalii se vor ruga pentru el şi îi vor arăta că sunt preocupaţi de soarta lui. În penticostalism, nevoia omului devine baza experienţei sale, care la rândul ei este fundamentul identităţii religioase. Nu ştim dacă viitorul va aparţine exclusiv bisericilor harismatice, dar în mod categoric, doar acele biserici care au darul de a integra evanghelia veşnică în viaţa cotidiană vor avea viitor.

Ameninţarea secularismului şi a materialismului: Mulţi dintre convertiţii la creştinism, din emisfera sudică, îndură sărăcie, persecuţii, boală sau exil și, din acest motiv, creştinii au fost acuzaţi că le speculează nevoile acestor oameni. Unii construiesc scenarii ale evoluţiei creştinismului în aceste regiuni, în cazul în care situaţia economică s-ar schimba în bine. Se presupune că, în condiţiile unor resurse economice sporite, gradul de autonomie ar fi mai mare. Sporirea posibilităţilor materiale i-ar face pe oameni să apeleze la „noile cuceriri ale ştiinţei”. Astfel, nevoia încrederii în ajutorul divin s-ar diminua. S-ar produce mutarea de la o concepţie centrată pe încrederea în Dumnezeu la una bazată pe tehnologie. Rugăciunile de vindecare ar fi înlocuite cu tratamente medicale etc.

Există desigur o interdependenţă între situaţia economică şi religie, dar fenomenul este cu mult mai complex. Din acest motiv, scăderea interesului pentru creştinism în ţările dezvoltate nu trebuie să fie pusă exclusiv în seama dezvoltării economice. Până la urmă, creştinismul continuă să se dezvolte în ţări cu o economie bună precum SUA ori Coreea de Sud şi acelaşi lucru s-ar putea petrece şi în emisfera sudică chiar dacă situaţia economică s-ar îmbunătăţi.

Re-evanghelizarea zonelor post-creştine: Poate cea mai mare provocare a viitorului creștin este misiunea în zonele care au fost leagănele creştinismului şi originile misionarismului (de pildă, Europa). Aceasta este şi părerea Papei Benedict al XVI-lea care, în deschiderea sesiunii din 2011 a convenţiei diecezane, care a avut loc la jumătatea lunii iunie, a declarat că este necesară „o nouă evanghelizare, îndreptată spre toţi cei care, deşi au auzit discutându-se despre credinţă, nu o mai apreciază, nu mai cunosc frumuseţea creştinismului; dimpotrivă, văd uneori creştinismul ca un obstacol în calea dobândirii fericirii.”

1. „Christian Witness in a Multi-Religious World: Recommendations for Conduct” – documentul poate să fie consultat pe site-ul www.oikoumene.org

2. În latineşte, missionem (nom. missio), actul de a trimite (mittere).

3. A se vedea diversele legi „antidefăimare” ce pretind că stabilesc criteriile pentru o relaţie bazată pe corectitudine şi respect între diversele grupări religioase. Oricine are dreptul să predice orice cu excepţia acelor aspecte care sunt sensibile oponenţilor.

4. „The Challenge of Proselytism and the Calling to Common Witness” - documentul poate să fie găsit pe site-ul www.oikoumene.org

5. Edward Idris Cassidy, „The Christian Mission in the Third Millenium: Evangelizing and Reevangelizing Latin America With - Not Against - One Another”, First Things, ianuarie 1998, p. 24-26

6. De remarcat că obiecţiile aduse atunci de Biserica Catolică au fost încorporate într-o formă mai mult sau mai puţin modificată în recentul document „Mărturisirea creştină într-o lume pluri-religioasă: Recomandări de conduită”.

7. David J. Bosch, Transforming Mission, Maryknoll, Orbis Books, 1991, p. 389–390

8. Jürgen Moltmann, The Church in the Power of the Spirit: A Contribution to Messianic Ecclesiology, London, SCM Press, 1977, p. 64

RECURSUL IUBIRII

Va stinge dragostea lui Dumnezeu flăcările iadului?

Topul TIME al celor mai influenţi 100 de oameni, a inclus, în 2011, nume sonore ca Mark Zuckerberg, creatorul reţelei de socializare Facebook, Julian Assange, fondatorul WikiLeaks şi Michelle Obama, prima doamnă a Americii. Alături de ei s-a aflat şi un nume controversat: pastorul Rob Bell.


În top 100 al prestigioasei publicaţii se regăsesc şi personalităţi religioase, însă, în acest an, Rob Bell este singura figură evanghelică, chiar dacă nu este un model clasic de lider creştin: vorbitor carismatic, conservator şi implicat în problemele sociale. Inopinanta popularitate a lui Bell a pornit de la dezbaterile generate de cartea sa, Love Wins (Dragostea învinge), publicată recent. Bell critică viziunea tradiţională despre Iad ca loc al chinului veşnic pentru sufletele condamnate şi speră că dragostea lui Dumnezeu va câştiga toate sufletele, în final, topind şi cele mai dure inimi. Ideile lui Bell au stârnit dezaprobarea multor lideri creştini şi teologi care cred că acestea reînvie vechea erezie a universalismului, conform căreia toţi oamenii vor fi în cele din urmă mântuiţi, iadul fiind perceput mai degrabă ca un instrument al corijării în vederea recuperării decât ca un loc al pedepsei eterne.



De ce pălesc flăcările iadului?


Până în secolul al XIX-lea, aproape toţi teologii au vorbit despre realitatea chinului veşnic în Iad, vocile care afirmau că păcătoşii vor fi anihilaţi şi nu vor fi chinuiţi veşnic, fiind puţine. Numărul celor care susţineau ideea mântuirii universale (în sensul recuperării tuturor păcătoşilor din iad) a fost şi mai mic. Pentru cei mai mulţi însă, Iadul nu era nicidecum perceput ca o şcoală corecţională ci ca un loc real, al chinurilor şi suferinţei retributive. Această imagine a Iadului pare astăzi reminiscenţa unei teologii primitive. Eric Stoddart, lector la Universitatea St. Andrews din Scoţia, a realizat un studiu1 la care au participat 750 de clerici aleşi aleatoriu. Rezultatele au fost clare: doar 37% dintre clericii scoţieni (mai) cred în Iad. Surprinzător este că procentul e mult mai redus decât în rândul credincioşilor laici.

Un studiu Gallup (2001) a evidenţiat că 71% dintre americani cred în existenţa Iadului. Ulterior, un sondaj realizat de Pew Forum a relevat că doar 59% dintre americani credeau, în 2008, că Iadul este un loc al chinului veşnic. Un studiu publicat de Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială din cadrul Universităţii Bucureşti, în 2010, a indicat un procent similar: 57% dintre români cred în Iad.

Unul dintre motivele principale ale respingerii Iadului este redefinirea dreptăţii. Este pedeapsa veşnică un act de dreptate sau unul de răzbunare? Utilitarianismul secolului al XIX-lea a atacat conceptul clasic al dreptăţii retributive. Gânditori precum Jeremy Bentham (1748-1832) şi John Stuart Mill (1806-1873) au argumentat că, la nivel social, pedeapsa nu poate fi admisă ca metodă acceptabilă în vederea dreptăţii. În viziunea lor, dreptatea cere mai degrabă restaurare sau, cel mult, o pedeapsă în vederea corijării, nicidecum o pedeapsă ca formă de dreptate. Criminalul nu mai este perceput ca o persoană rea, ce merită pedeapsa, ci ca una care are nevoie de corectare şi de reabilitare. Conceptul utilitarian al dreptăţii a devenit, în timp, parte componentă a gândirii populare, provocând inevitabil şi paradigmele teologice.


Un al doilea motiv pentru care Iadul nu mai are loc în mentalitatea contemporană vizează percepţia oamenilor despre Dumnezeu. Paul Evdokimov (1901-1970), teolog rus, refugiat în Franţa, scria: „concepţia obişnuită despre chinurile veşnice nu e decât o părere şcolărească, o simplistă teologie de natură penitenţială… Ceea ce nu se poate admite este faptul că alături de veşnicia Împărăţiei, Dumnezeu ar pregăti-o pe aceea a Iadului, ceea ce ar fi, într-un anumit sens, un eşec al lui Dumnezeu şi o victorie parţială a răului.”2 Evdokimov nu e singurul teolog ortodox care a încercat să rezolve tensiunea dintre imaginea unui Dumnezeu iubitor şi noţiunea Iadului veşnic. Vladimir Soloviov, Serghei Bulgakov sau Nikolai Berdiaev sunt câţiva dintre teologii care au cochetat cu ideea temporalităţii Iadului, considerând că mântuiţii care vor merge în Rai nu ar putea să fie fericiţi cunoscând nefericirea damnaţilor din Iad. Concluzia ar fi că dragostea lui Dumnezeu cere ca Iadul să aibă un sfârşit.

Ce este universalismul?

Este o orientare din teologie care susţine reconcilierea deplină dintre Dumnezeu, păcătoşi şi chiar şi Diavol, altfel spus mântuirea tuturor. Mai este numită şi apocatastază (lb. gr. – apokatastasis), termen care, în contextul Noului Testament (Faptele apostolilor 3:21) şi al scrierilor părinţilor (timpurii ai) bisericii, a fost folosit cu sensul de restaurare, restabilire şi nu avea neapărat sensul de mântuire universală. În contextul filosofiei greceşti apocatastaza desemna fie revenirea astrelor la o anumită poziţie, fie întoarcerea omenirii la vârsta de aur, după care, universul cuprins de flăcări, va începe un nou ciclu. Ulterior, în creştinism, datorită speculaţiilor bazate parţial pe scrierile lui Origen (185–254) şi pe concepţii filosofice (stoice, platonice, gnostice sau neo-pitagoreice), apocatastaza a căpătat şi sensul de mântuire universală deoarece se considera că o restaurare deplină implica (şi) mântuirea păcătoşilor condamnaţi în iad. De exemplu, într-o lucrare în care susţinea credinţa creştină cu argumente filosofice, Origen afirma că iadul ar fi un mijloc de recuperare a păcătoşilor în vederea unei restaurări depline: „Sfârşitul lumii şi desăvârşirea tuturor vor veni când cei păcătoşi vor fi ispăşit până la capăt osânda proporţional cu fărădelegile lor. Vremea aceasta Dumnezeu singur o cunoaşte. Dar noi socotim că bunătatea lui Dumnezeu, prin mijlocirea lui Christos, va readuce toate creaturile la un sfârşit obştesc, după ce va învinge şi supune pe toţi duşmanii”. (De principiis, I, vi, 1-3) 

Din acest motiv, la Sinodul al V-lea din Constantinopol (553 d.Ch.), teoria mântuirii universale a fost condamnată: „Cine zice sau susţine că Domnul Christos Se va răstigni în veacul viitor pentru demoni, aşa precum s-a răstignit şi pentru oameni, să fie anatema. (...) Cine zice sau susţine că pedeapsa demonilor şi a oamenilor necredincioşi este temporară şi că va avea sfârşit după un timp, adică va fi o restabilire a demonilor sau a oamenilor necredincioşi, să fie anatema.” 

La data aceea, eradicarea finală a celor răi nu era o opţiune luată în calcul deoarece influenţa platonismului era atât de mare încât omul la nivel spiritual era perceput ca fiind nemuritor. Prin urmare, erau doar două opţiuni: fie iadul este veşnic (deoarece condamnaţii sunt nemuritori), fie are un sfârşit ca urmare a faptului că „focul” a purificat sufletele căzute. 

Nu chinurilor veşnice!

Este moral ca pentru un timp limitat de nelegiuire şi de păcat (anii vieţii unui om) cineva să fie chinuit veşnic? John Wenham (1913-1996), teolog anglican, specialist în Noul Testament, punctează într-o lucrare autobiografică: „Chinul veşnic îmi vorbeşte despre sadism şi nu despre dreptate.”3


Acceptarea naturii veşnice a chinurilor iadului implică fie că omul are o natură spirituală care nu poate fi distrusă, fie că, în mod tainic, însuşi Dumnezeu îi ţine în viaţă pe păcătoşii din Iad, pentru ca schingiuirea lor să dureze etern. Niciuna dintre cele două perspective nu este fundamentată în Biblie. Prima este negată categoric de Biblie deoarece omul, prin natura lui, este descris ca o fiinţă muritoare (Geneza 2:17) atât fizic, cât şi spiritual. În schimb, singurul care deţine nemurirea este Dumnezeu (1 Timotei 6:16; Ioan 5:26). Dacă s-ar admite că Dumnezeu va susţine etern existenţa în chinuri a păcătoşilor, s-ar ajunge din nou la chestionarea caracterului divin. Clericul congregaţionalist Washington Gladden (1836-1918) declara: „A învăţa o astfel de doctrină referitoare la Dumnezeu (doctrina despre Iad – n.r.) înseamnă să aduci asupra religiei un blam teribil şi să şubrezeşti însăşi temelia moralităţii.”4

O parte dintre teologii contemporani renunţă la ideile clasice despre Iad, pe care le consideră influenţate de mitologia precreştină, şi adoptă anihilaţionismul, potrivit căruia necredincioşii nu vor experimenta suferinţa veşnică în Iad, ci vor fi exterminaţi definitiv, aceasta fiind moartea a doua, menţionată în Biblie. Comisia Doctrinară din cadrul Bisericii Anglicane, într-un document din 1995, preciza că „Iadul nu este un chin veşnic”, ci o „stare de nefiinţă”5.



Salvaţi din iad?

Cu toate că Biserica a respins credinţa în salvarea diavolului şi a păcătoşilor din iad, catalogând-o drept erezie, speranţa într-o a doua şansă a continuat să persiste mai mult sau mai puţin oficial. Aşa se face că în romano-catolicismul occidental întâlnim dogma oficială a Purgatoriului, iar în ortodoxia răsăriteană rugăciunile de mijlocire pentru morţi şi actele de milostenie în favoarea acestora.

„Răul nu este nimic altceva decât lipsa binelui, după cum şi întunericul  este lipsa luminii. Căci binele este lumina spirituală; în chip asemănător şi răul este întuneric spiritual. (...) Trebuie să se ştie că aceea ce este moartea pentru oameni aceea este căderea pentru îngeri. După cădere ei nu mai au posibilitatea pocăinţei, după cum nu o au nici oamenii după moarte ”. Sfântul Ioan Damaschin (676-749) Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. D. Fecioru, Editura Scripta, Bucureşti, 1993, p. 50

Sub influenţa universalismului, Iadul tinde să fie perceput mai degrabă ca o formă de reciclare sau de recondiţionare a păcătoşilor şi nu ca destinaţia finală şi definitivă a celor despărţiţi de Dumnezeu, considerându-se că un Dumnezeu al dragostei nu ar condamna definitiv miliarde de oameni. Anumite argumente par a susţine teoria celei de-a doua şanse: (1) Dumnezeu doreşte ca toţi să fie mântuiţi şi, (2) fiind atotputernic, împlineşte ceea ce doreşte, aşa că, spun unii, ne-am putea aştepta ca (3) toţi în cele din urmă să fie mântuiţi. Dar aici nu avem o problemă teologică, ci una de logică. Silogismul nu stă în picioare deoarece premisa că „atotputernicia lui Dumnezeu este garanţia mântuirii tuturor” nu ia în considerare şi liberul arbitru. Aspectul acesta a fost sesizat şi de Evdokimov: „Dumnezeu a creat « libertatea secundă » şi îşi ia supremul risc al unei libertăţi emergente, capabilă să-L înfrângă, să-L facă să se pogoare în moarte şi în Iad... Omnipotenţa Lui constă în locuirea libertăţii umane, cu preţul voalării propriei preştiinţe şi în scopul de a dialoga cu celălalt: Dumnezeu îl iubeşte până la această nemărginită patimă care aşteaptă un răspuns liber, ca şi crearea nesilită a unei comunităţi (sic – comuniuni, n. red.) fiinţiale între Dumnezeu şi copilul Său. Toate-i sunt cu putinţă lui Dumnezeu, afară de puterea de a-l sili pe om să-L iubească. ”6


Pe de altă parte, limbajul biblic folosit în descrierea judecării şi condamnării celor greşiţi lasă a se înţelege că e vorba de o condamnare finală (bazată de fapte), definitivă şi irevocabilă. Până la urmă, nu Dumnezeu îi duce pe oameni în Iad, ci ei ajung acolo ca urmare a deciziilor proprii. Autorul creştin Ed Gungor accentuează această nuanţă: „oamenii nu sunt trimişi în Iad, ei merg acolo”7 Cu alte cuvinte, Dumnezeu respectă libertatea umană, potrivit cu deciziile luate în timpul vieţii. Cine nu a acceptat comuniunea fiinţială cu Divinitatea va suferi despărţirea definitivă în nefiinţă.

Susţine Biblia ideea unui Iad veşnic?

Primul aspect care atrage atenţia în privinţa disputelor despre Iad este că Biblia nu spune prea multe lucruri despre acest subiect. Nu există pasaje biblice care să descrie Iadul ca loc situat în măruntaiele pământului, unde dracii sunt torţionarii angajaţi de Dumnezeu pentru schingiuirea păcătoşilor. Nu există texte despre cazane cu smoală sau furci. Ba mai mult, spre deosebire de credinţa populară, Biblia spune că pedeapsa în „focul veşnic” nu este o realitate actuală, paralelă cu lumea în care trăim, ci un eveniment care se va consuma în Ziua de Apoi (Matei 25:41, Apocalipsa 20:13-15).

Şi mai e ceva, Scripturile nu vorbesc despre viaţa veşnică în chinuri, ci despre moartea a doua, moartea însemnând încetarea existenţei. Această moarte este descrisă în mod plastic ca fiind „iazul de foc” (Apocalipsa 20:14-15). Conform Bibliei, cei răi „vor merge în pedeapsa veşnică, iar cei neprihăniţi vor merge în viaţa veşnică” (Matei 25:46). Aşadar, opusul vieţii veşnice, este pedeapsa veşnică, adică „moartea a doua” (Apocalipsa 20:14 şi 21:8). De remarcat este că până şi Iadul îşi va găsi sfârşitul tot în focul mistuitor: „Şi moartea şi Iadul au fost aruncate în râul de foc. Aceasta e moartea cea de a doua: iezerul cel de foc” (Apocalipsa 20:14, versiunea Sinodală). 

Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui! (Matei 25:41)

Textul arată că focul este pregătit pentru distrugerea diavolului şi a celor care sunt ai lui. Iisus nu s-a referit la existenţa veşnică în foc. Veşnic este focul, nu starea de chin a diavolului sau a păcătoşilor. În greceşte, cuvântul aionios, tradus cu „veşnic”, are (şi) sensul de continuu şi nu doar de nesfârşit. Spre exemplu, în dreptul lui Tiberiu Cezar, perioada de domnie neîntreruptă de 23 de ani (14-37 d.Ch) este descrisă drept aionios, în documentele scrise în limba greacă. Expresia „foc veşnic” este folosită şi în dreptul agentului care a distrus Sodoma şi Gomora (Iuda 1:7). Focul acesta a fost neîntrerupt, arzând tot ce era de ars, dar a încetat de mult să mai ardă. Cu toate acestea, efectele lui sunt definitive şi totale, adică veşnice. 

Şi fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Şi nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei şi icoanei ei şi oricine primeşte semnul numelui ei! (Apocalipsa 14:11)

Fumul este cel descris ca urcând în vecii vecilor, nu chinul. Imaginea este preluată din Isaia 34:10 unde este descrisă pustiirea ţării Edomului: „Nu se va stinge nici zi, nici noapte, şi fumul lui se va înălţa în veci. Din veac în veac va fi pustiit, şi nimeni nu va trece prin el în veci de veci.” În Vechiul Testament, nimicirea celor răi este descrisă frecvent ca fiind completă şi definitivă, prin folosirea imaginii unui foc care arde şi din care nu mai rămâne decât fumul şi cenuşa (a se vedea Maleahi 4:1-3, Psalmul 37:20, Psalmul 68:2). 

Cu privire la starea de continuă nelinişte a celor răi trebuie sesizat că timpul verbal folosit (prezentul) arată că nu se face referire la chinurile iadului, ci la conştiinţa tulburată a celor ce aleg falsa închinare. „Cei răi n-au pace” (Isaia 57:21). 

Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi prorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor. (Apocalipsa 20:10) 

Ar trebui notat că fiara şi proorocul mincinos sunt fiinţe simbolice, reprezentând sisteme politice şi religioase, nu indivizi. Conform versetului 14 din capitolul 20, în acelaşi iaz de foc mai sunt aruncate: moartea (thanatos) şi locuinţa morţilor (hades în greceşte sau iadul după unele versiuni). Prin urmare, este greu de înţeles în ce ar consta chinul lor continuu în condiţiile în care pasajul ar fi interpretat altfel decât metaforic. Cheia înţelegerii corespunzătoare a tabloului simbolic este tocmai finalul versetului amintit: iazul de foc este moartea a doua, adică distrugerea totală şi definitivă. 

1. Donald MacLeod, „St. Andrews researcher questions belief in hell”, Guardian, 5 decembrie 2005

2. Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, Bucureşti, Editura Anastasia, 1993, p. 106

3. John Wenhan, Facing Hell: An Autobiography, London, Paternoster Press, 1998, p. 254

4. Gary Dorrien, The Making of American Liberal Theology: Imagining Progressive Religion, 1805-1900, Louisville, Westminster/John Knox Press, 2001, p. 275

5. Doctrine Commission Staff, The Mystery of Salvation, Church House Publishing, 1995, p. 199

6. Evdokimov, Op. cit., p. 35

7. Ed Gungor, What Bothers Me Most About Christianity, New York, Howard Books, 2009, p. 196

SPARGATORII DE CODURI

Biblia şi matematica „profetică”

Harold Camping, un pasionat al profeţiilor Bibliei, anunţă Judecata de Apoi în data de 21 mai 2011. El pretinde că a ajuns la această concluzie în urma unui studiu aprofundat al Bibliei. Pentru cei care se întâmplă să citească aceste rânduri după data anunţată, rămân două variante: fie nu s-au aflat printre cei răpiţi la cer, fie Harold Camping s-a înşelat.

Este a doua oară când Camping stabileşte data sfârşitului lumii. În 1992, a publicat o carte în care anunţa că sfârşitul iminent al lumii va avea loc în septembrie 1994. Camping are însă un mod straniu de interpretare a Bibliei, care se bazează pe numerologie şi nu pe o analiză a textului biblic. În cazul cărţii din 1992, el şi-a bazat profeţia pe o relatare din Evanghelia după Ioan (21:1-14) în care este descrisă o pescuire miraculoasă ce a avut loc la puţin timp după învierea lui Iisus Christos. Fără vreo argumentaţie bazată pe logica internă a textului, Camping a preluat din acesta numere cărora le-a atribuit sensuri şi semnificaţii. Astfel, cei 200 de coţi (aproximativ 100 de m), care separau corabia pescarilor de ţărm, au fost interpretaţi ca fiind 2.000 de ani care trebuiau să treacă de la naşterea lui Iisus (conform datării proprii a lui Camping, Iisus s-ar fi născut în data de 4 octombrie a anului 7 î.Ch.) şi până la sfârşitul lumii, în 1994. Obsesia identificării unor semnificaţii pentru orice număr din Biblie devine şi mai clară din faptul că Harold Camping a identificat un mesaj ascuns chiar şi în numărul peştilor prinşi în năvod (153 de peşti, conform cu Ioan 21:11). În opinia „predicatorului” american, 153 este format din 3x3x17, unde 3 semnifică scopul, iar 17 este un simbol al cerului (vezi caseta umătoare).

Inginer de profesie, Harold Camping recunoaşte că este pasionat atât de Biblie cât şi de numere. Pe pagina de internet [1] care publică interpretările sale cu privire la sfârşitul lumii se susţine că Biblia conţine informaţii codificate despre data exactă a Zilei Judecăţii.




Cifre, numere şi pseudo-profeţie


Cum a ajuns Camping la concluzia că ziua de 21 mai 2011 are un rol aparte în istoria Pământului? A pornit de la pasajul biblic din Geneza 7, în care Dumnezeu îi spune lui Noe că după 7 zile de la intrarea în corabie va începe potopul. Bazându-se şi pe textul din cartea biblică 2 Petru (3:8), potrivit căreia „pentru Domnul o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani sunt ca o zi”, Camping consideră că cele 7 zile sunt în realitate 7.000 de ani care se vor scurge de la potopul lui Noe până la încheierea definitivă a istoriei planetei. Conform calculelor sale, potopul ar fi avut loc în anul 4990 î.Ch., în ziua a şaptesprezecea a lunii a doua (după calendarul ebraic), iar de aici rezultă că cei 7.000 de ani se împlinesc în data de 21 mai 2011.


În sprijinul concluziilor şi predicţiilor sale, predicatorul american aduce încă un argument, şi anume că de la data crucificării lui Iisus Christos (1 aprilie 33 d.Ch., tot după calculele sale) până în 21 mai 2011 sunt exact 722.500 de zile. Conform interpretării lui Camping, 722.500 înseamnă (5 x 10 x 17) x (5 x 10 x 17), aceste numere fiind văzute ca având un mesaj codificat. Ghicitoarea matematico-biblică a fost rezolvată de Harold Camping astfel: „Ispăşirea sau răscumpărarea demonstrată de suferinţa şi moartea lui Christos în 1 aprilie 33 d.Ch. (numărul 5) este 100% împlinită în 21 mai 2011 (numărul 10), când toţi credincioşii adevăraţi sunt răpiţi în Cer (numărul 17). În mod remarcabil, această succesiune de numere este dublată pentru a arăta că lucrul a fost hotărât din partea lui Dumnezeu şi se va îndeplini degrabă (Geneza 41:32).”[2]


Harold Camping nu respectă regulile de bază ale interpretării textului biblic. În primul rând, el asociază în mod arbitrar evenimente care nu au nici o legătură între ele. Biblia nu afirmă şi nici nu sugerează că cele 7 zile în care Noe a aşteptat în arcă începutul potopului ar trebui să fie interpretate ca o prefigurare a istoriei umanităţii care aşteaptă Ziua de Apoi. Totodată, este clar că Biblia nu dă indicii că data răstignirii lui Christos ar reprezenta punctul de plecare al unei numărători inverse până la sfârşitul lumii. În plus, Camping foloseşte mai degrabă argumente derivate din numerologie decât din logica internă a textului, nefiind singurul care aplică o astfel de metodă.

Harold Camping găseşte semnificaţii pentru aproape orice număr. Argumentaţia lui se bazează pe contextele similare în care apare în diverse pasaje biblice numărul cu pricina. Spre exemplu, pentru predicatorul american „numărul 3 înseamnă scopul lui Dumnezeu. Atunci când Biblia scrie despre Christos ca fiind crucificat, numărul 3 apare de vreo 15 ori: 3 cruci, 3 apostoli în grădină cu Isus, 3 tăgăduiri din partea lui Petru, etc. Toţi aceşti 3 subliniază că a fost scopul lui Dumnezeu ca Hristos să fie crucificat.” (Vezi broşura „Încă o dovadă infailibilă”, p. 1, publicată online)
Iată mai jos o listă cu semnificaţia diverselor numere, după interpretările lui Harold Camping (vezi broşura „Aproape am ajuns”, p. 27):

2 – Cei care au fost însărcinaţi să aducă Evanghelia
3 – Scopul divin
4 – Maximul iertării divine
5 – Ispăşirea, care este înţeleasă atât ca judecată, cât şi mântuire
7 – Împlinirea desăvârşită a planului lui Dumnezeu
10 şi 12 – Deplinătatea
11 – Prima venire a lui Christos
13 – Sfârşitul lumii
17 – Cerul
23, 37 şi 43 – Mânia sau judecata lui Dumnezeu 
40 – Încercarea, testul credinţei sau ispita

Conţine Biblia un cod matematic?

Ideea că Biblia ar deţine un cod matematic nu este nouă. Del Washburn (fondatorul Institutului pentru Cercetări Teomatice, pasionat de statistică, matematică şi studiu biblic) şi Jerry Lucas (fost jucător de baschet) au publicat [3], în 1977, cartea Theomatics: God's Best Kept Secret Revealed (Teomatica: Descoperirea celui mai bine păstrat secret al lui Dumnezeu). Cei doi autori pretindeau că Dumnezeu (theos în limba greacă) a scris Biblia urmând un anumit model matematic. Aşa s-a născut noţiunea de teomatică. Cei care susţin o astfel de abordare, consideră că tot ce este scris în Biblie urmează o structură matematică predefinită, care în ea însăşi conţine un mesaj care trebuie descifrat, fiind în acelaşi timp un argument în favoarea originii ei divine.


Dar poate mai celebră decât teomatica este Codul Bibliei, al lui Michael Drosnin, autor şi jurnalist american. Preocuparea pentru codul încifrat al Bibliei a început după ce l-a întâlnit, în 1992, pe matematicianul israelian Eliyahu Rips. Acesta a supus (iniţial) textul primei cărţi din Biblie, unei analize amănunţite pe baza tehnicii de calcul numită „secvenţa literelor echidistante”. Pentru găsirea codului, Rips a eliminat toate spaţiile dintre cuvinte şi a transformat întregul text biblic într-un şir continuu de litere, care printr-o rearanjare ulterioară, a fost transformat într-o matrice. Informaţiile au fost obţinute prin selectarea fiecărei a n-a literă, unde n avea o valoare precisă [4] şi corespunzător aleasă, variind de la caz la caz. După ce a fost identificat cuvântul-cheie, se caută informaţii asociate aflate cât mai aproape de acesta.


În 1994, Rips a publicat [5], împreună cu doi colegi, metodologia şi concluziile cercetărilor, conform cărora în textul biblic, ar exista un cod secret. Cucerit de teoria codului secret, în 1994, Drosnin a aplicat tehnica secvenţei literelor echidistante şi a găsit încifrată în Biblie o avertizare cu privire la asasinarea prim-ministrului israelian din acea vreme, Yitzhak Rabin. Convingerea sa a fost atât de mare încât l-a avertizat pe premier. Asasinarea lui Rabin, în data de 4 noiembrie 1995, a fost un eveniment şocant chiar şi pentru Drosnin, care a ajuns să fie convins că are proba indubitabilă că Biblia conţine un cod ascuns. La scurt timp după asasinarea lui Rabin, Drosnin îi scrie noului prim-ministru, Shimon Peres, pe care îl avertizează cu privire la iminenţa unui „holocaust atomic”. Aplicând metoda „secvenţei literelor echidistante”, Drosnin a descoperit în aceeaşi matrice cuvintele „holocaust”, „atomic” şi „756” (pe care care îl citeşte ca 5756, care după calendarul ebraic ar fi 1996). Cu toate că niciun dezastru atomic nu s-a petrecut în 1996, Michael Drosnin a publicat în 1997, Codul Bibliei.


Pretenţia lui Michael Drosnin că Biblia ar conţine un cod secret va fi ulterior, demontată, deoarece, chiar şi textele profane păreau să conţină preziceri codificate. Spre exemplu, o echipă de cercetători specialişti în matematică, de la Universitatea Ebraică din Ierusalim, a publicat în revista Asociaţiei Americane de Statistică6 rezultatele aplicării aceleaşi tehnici pe textul romanului Război şi pace de Lev Tolstoi. Avea să se dovedească faptul că nu era vorba despre nimic supranatural. Totul ţine de statistică, deoarece un număr mare de litere permite formarea diverselor combinaţii mai mult sau mai puţin „profetice”. Ulterior, metoda a fost aplicată şi pe romanul Moby Dick de Herman Melville, în care erau „confirmate” evenimente precum asasinarea preşedinţilor americani Abraham Lincoln şi John F. Kennedy, moartea prinţesei Diana şi altele. Codul secret al lui Moby Dick a „profetizat” chiar şi moartea lui Drosnin, eveniment care (încă) nu s-a împlinit.



Numere tainice

Ideea existenţei unor structuri matematice în textul scris nu este nicidecum o găselniţă contemporană. Plecând de la faptul că literele din alfabetul ebraic şi din cel grecesc au şi o valoare numerică, încă din antichitate s-au propus diverse modele matematice de interpretare a unor texte despre care se credea că ar conţine mesaje ascunse. Totuşi, nu avem indicii că această metodă de transmitere a informaţiilor (specifică ezoterismului, păgân sau iudaic), s-ar regăsi şi în Biblie.

Ezoterismul (din grecescul esotericos = din interior) este un concept filosofico-religios care desemnează cunoştinţe şi învăţături obţinute prin percepţia unor fenomene spirituale, accesibile numai iniţiaţilor, în opoziţie cu cunoaşterea exoterică, accesibilă tuturor oamenilor.
Concepţia de bază susţine că există o corespondenţă între cele de sus şi cele de jos, între cele vizibile şi cele invizibile, iar transmiterea cunoştinţelor secrete se face prin simboluri şi ritualuri. Din punct de vedere istoric, ezoterismul poate desemna diverse curente cum ar fi astrologia, alchimia, misticismul, teosofismul ori spiritualismul de tip new-age.

Singurul pasaj care pare să apeleze la sistemul antic al isopsefiei [7] (dar nu şi al simbolisticii ezoterice) este cel din Apocalipsa 13:18. Apostolul Ioan scrie: „Aici e înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei. Căci este un număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase.” Este important să se reţină că până la popularizarea de către arabi a sistemului de numerotare indian (cifrele folosite astăzi, în mod curent), literele alfabetului aveau şi rolul de cifre. De exemplu, în alfabetul latin, literele aveau următoarele roluri numerice: I=1, V=5, X=10, L=50, C=100, D=500, M=1.000. „Numărul numelui” însemna suma tuturor literelor care aveau valoare numerică şi intrau în alcătuirea unui nume. Metoda de înlocuire a numelui cu un număr este confirmată de unele inscripţii [8] din epoca în care a fost scrisă cartea Apocalipsa. În oraşul antic Pompei, distrus de erupţia vulcanului Vezuviu în anul 79 d.Ch., s-a descoperit pe un zid următorul text, în greceşte: filo es arithmos fme, adică „o iubesc pe cea a cărui număr este 545.” Acest obicei de a înlocui numele cu suma valorii aritmetice a literelor componente este confirmată şi de Suetoniu care, în jurul anului 121 d.Ch., aminteşte în De vita Caesarum de un slogan politic scris pe zidurile Romei, pe baza aceluiaşi sistem de încifrare.


Decodificarea textului biblic

Sunt deci oameni care cred că Biblia conţine mesaje ascunse. Analiza arată însă că există şanse foarte mari ca aceste mesaje să stea doar în percepţia cititorului. Omul, ca fiinţă cu gândire structurată, este obişnuit să caute şi să identifice modele în mediul înconjurător. Unii văd conturul unei vaci într-un nor, un sfinx pe suprafaţa marţiană sau chipul lui Iisus în trunchiul unui copac. Dar faptul că văd aceste modele organizate nu înseamnă în mod neapărat că ele există sau că sunt vehiculele unui mesaj codificat. Ele sunt mai degrabă o iluzie a minţii umane, în căutarea ei după tipare organizate. Acelaşi fenomen se poate petrece în studiul (matematic) al profeţiilor biblice.


Înţelegerea corectă a mesajului biblic necesită o concepţie clară despre originea acestuia. Scriitori Bibliei au recunoscut frecvent că informaţiile pe care le-au transmis sunt din partea lui Dumnezeu. Apostolul Pavel scrie clar că „toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu” (2 Timotei 3:16). La rândul său, apostolul Petru declară că „oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt” (2 Petru 1:21). Procesul transmiterii mesajului divin către profet a fost cu siguranţă unul complex, implicând atât omul, cât şi pe Dumnezeu. Sursa mesajului era Dumnezeu, dar instrumentul prin care era comunicat era mintea profetului. Prin urmare, conceptele cu care va lucra prorocul sunt compatibile cu capacitatea sa de pricepere, cu nivelul său intelectual. Merită reţinut că profeţii au redat mesajul lui Dumnezeu în stilul lor specific, fiind destul de puţine ocaziile în care Dumnezeu a dictat sau a scris mesajul într-o anumită formă. Biblia a fost scrisă deci în limbajul cotidian al vremii şi, pentru o înţelegere corespunzătoare, nu este necesară analiza matematică a textului ci analiza istorico-gramaticală, care să ţină cont de contextul literar, cultural sau istoric.


Un caz particular în textul biblic este acela al cărţilor apocaliptice (Daniel şi Apocalipsa), în care mesajul este comunicat prin simboluri. Cheia pentru înţelegerea acestor cărţi nu este însă un cod matematic secret. Descifrarea limbajului apocaliptic nu presupune apelul la artificii de calcul, ci doar atenţia la indiciile interne ale Bibliei. De exemplu, puterile politice sunt reprezentate prin „fiare” (Daniel 7:23), iar popoarele sunt simbolizate prin ape (Apocalipsa 17:15). Alteori, Biblia foloseşte o simbolistică naturală în opoziţie cu cea ermetică. Spre exemplu, Iisus este numit „leul din seminţia lui Iuda” (Apocalipsa 5:5) din simplul motiv că animalul în sine este perceput ca fiind maiestos, puternic şi viteaz (Proverbe 19:12, 2 Samuel 17:10). Orice încercare de a explica simbolurile profetice prin asociaţii străine contextului nu poate fi numit studiu biblic, ci exerciţiu de creativitate şi imaginaţie şi, în acelaşi timp, un atac indirect împotriva credibilităţii profeţiilor autentice.


Chiar dacă metodele excentrice de descifrare a textului biblic, par hazlii pentru unii, ori inocente pentru alţii, ele pot să afecteze pe termen lung însăşi credibilitatea Bibliei. Şi aceasta pentru că, la nivelul percepţiei publice, se poate contura ideea că profeţiile biblice au eşuat. Publicul va sesiza mai greu că, în realitate, au eşuat interpretările predicatorilor de duzină sau ale pasionaţilor de profeţii încrucişate. Pe de altă parte, e limpede că însăşi prezenţa constantă a unor astfel de predicatori şi a „profeţiilor” lor în spaţiul public reprezintă împlinirea unei proorocii biblice: „Căci se vor ridica christoşi falşi şi profeţi falşi şi vor face semne mari şi minuni, pentru a-i înşela, dacă este posibil, chiar şi pe cei aleşi” (Matei 24:24).

NOTE:

1. http://worldwide.familyradio.org/ro

2. Harold Camping, Încă o dovadă infailibilă, Family Radio, 2011, p. 2

3. Cartea a fost tipăriţă iniţial în toamna anului 1977 după care a urmat o retipărire în 1978 şi o a doua ediţie în 1986, pentru ca în 1994, să se publice Theomatics II, un volum extins al celui anterior.

4. Spre exemplu, Drosnin, aplicând această tehnică, pentru a obţine cuvântul rabin a selectat de fiecare dată tot mereu a 4771 literă.

5. Doron Witztum, Eliyahu Rips şi Yoav Rosenberg, „Equidistant Letter Sequences in the Book of Genesis”, Statistical Science, vol. 9, 1994

6. Maya Bar-Hillel, Dror Bar-Natan şi Brendan McKay, „The Torah Codes: Puzzle and Solution”, Chance, mai 1998

7. Isopsefia este un termen derivat din două cuvinte greceşti: isos (ἴσος) care înseamnă „egal” şi psefos (ψῆφος) care înseamnă „pietricică”. Iniţial, calculele matematice se făceau cu „pietricele”. Isopsefia este deci tehnica de calculare a valorii matematice a unui cuvânt.

8. Maurice H. Farbridge, Studies in Biblical and Semitic Symbolism, Ktav Pub. House, 1970, p. 95

AMINTIRI DIN TRECUTUL ABSENT

Tu ce-ai făcut în ultimii 500 de ani?

Revista Elle nota, în septembrie 2010, că actriţa Julia Roberts, în ciuda educaţiei creştine, se consideră o adeptă a hinduismului şi crede că, într-o viaţă anterioară, a fost o ţărancă implicată într-o răscoală. O altă vedetă de la Hollywood, Sylvester Stallone, crede că a mai trăit cel puţin patru vieţi şi că, în timpul Revoluţiei Franceze, a murit ghilotinat. Vedeta pop-rock Tina Turner pretinde că este reîncarnarea reginei egiptene Hatşepsut.


Deşi reîncarnarea era asociată cu ocultul, în urmă cu trei decenii, azi se profilează o modă – să afli ce sau cine ai fost în viaţa anterioară. Concept specific filosofiilor şi religiilor orientale, reîncarnarea îşi face loc şi în cultura occidentală. Nu surprinde că marele premiu de la ultima ediţie a Festivalului de film de la Cannes (mai 2010) a fost acordat producţiei thailandeze Uncle Boonmee Who Can Recall His Past Lives (Unchiul Boonmee, care-şi poate aminti de vieţile sale anterioare).

Studii [1] demografice relativ recente (1999-2002) arată că o minoritate semnificativă din Europa şi din America de Nord crede în reîncarnare. În medie, în Europa de vest sau în ţările nordice, 22% din populaţie are această credinţă, procentul fiind ceva mai ridicat (27%) în fostul bloc comunist. Ţările baltice sunt în top, în Lituania, de exemplu, 44% din populaţie afirmându-şi credinţa în reîncarnare. România este aproape de media est-europeană, şi anume 28%. Conform unui studiu Gallup (2005), aproximativ 20% dintre adulţii americani cred în reîncarnare. Publicaţia Newsweek (din 15 august 2007) cita studii efectuate în mediul creştin, conform cărora 10% dintre creştinii evanghelici practicanţi acceptă ideea reîncarnării.


Ce este reîncarnarea?

Este ştiut că în Antichitate credinţa în reîncarnare s-a regăsit în diverse culturi şi popoare, inclusiv pe bătrânul continent. Un exemplu este metempsihoza (transmigraţia sufletului) din filosofia Greciei antice. Toate credinţele care acceptă reîncarnarea au doi piloni de susţinere: o concepţie dualistă (materie vs spirit) şi credinţa într-o entitate imaterială, de sine stătătoare, nemuritoare, şi care este numită adesea „suflet”. Adepţii reîncarnării, antici sau contemporani, se bazează deci pe ideea că există ceva esenţial personalităţii umane (sufletul), care supravieţuieşte morţii biologice.

Un corolar al conceptului reîncarnării este ideea de dreptate: faptele bune au consecinţe bune, iar faptele rele au urmări rele, de la o viaţă la alta. Ideea se regăseşte atât în gândirea orientală, cât şi în filosofia greacă antică. Astfel, conform legii karma [2] (o lege impersonală şi inflexibilă a universului, conform gândirii orientale), omul primeşte în fiecare viaţă ceea ce merită. Prin urmare, nicio suferinţă nu este nedreaptă, pentru că niciun om nu este nevinovat. Fiecare individ trebuie să îşi poarte karma de la o viaţă la alta.

Buddha, Grecia antică și reîncarnarea

Buddha (Siddhartha Gautama – cca 563-483 î.Ch.) a trăit într-o perioadă de profundă efervescenţă religioasă şi filosofică a Indiei. Curentele filosofico-religioase erau numeroase şi, uneori, divergente. Alături de mistici şi credincioşi de tradiţie brahmanică, existau nenumărate grupuri de asceţi rătăcitori (yogini, magicieni, dialecticieni-„sofişti”) care, în mare parte, credeau într-o existenţă ciclică, cu naşterea, viaţa, moartea şi renaşterea ca părţi ale unui circuit amplu. Unii dintre vechii gânditori indieni însă, materialişti şi nihilişti, considerau că sinele încetează să existe în clipa morţii. Doctrinele lor sunt menţionate fragmentar în textele buddhiste şi jainiste; de obicei, combătute, ridiculizate ori deformate.

Ideea unei lumi imateriale în opoziţie cu realitatea curentă poate fi regăsită şi în Grecia antică. În drumul către perfecţiune, sufletul este angajat într-un proces de reîncarnări succesive, spuneau filosofii greci, care au folosit mai mulţi termeni pentru descrierea conceptului de reîncarnare. Cei mai uzitaţi erau metempsycosis (metempsihoza, „migrarea sufletului”) şi palingenesia (renaşterea, „naşterea din nou”). Platon a susţinut ideea transmigraţiei şi credea că, după moarte, sufletul, separat de trup petrecea un anume timp (poate chiar şi 10.000 de ani) în lumea imaterială, după care putea să experimenteze o nouă încarnare, luând trup de om, de animal sau chiar de plantă. Totul făcea parte dintr-un lung ciclu de purificare, ce avea drept finalitate contopirea cu divinul. În acelaşi timp, el mai credea că faptele dintr-o existenţă pot determina forma ulterioară de reîncarnare. Spre exemplu, atunci când pofta (epithumia) domină viaţa omului, se ajunge la o reîncarnare în animale licenţioase precum măgarul. Sau, în cazul unui om dominat de mânie (thumos), reîncarnarea urma să se facă în animale de pradă. Persoanele raţionale (logistikon) se reîncarnau în animale gregare precum albinele sau furnicile. Se povesteşte că într-o zi, Pitagora (580-495), trecând pe lângă cineva care-şi bătea câinele, i-ar fi spus aceste cuvinte: „Opreşte-te, nu-l mai bate că şi el este un suflet de om. Trebuie să fie un prieten de-al meu, l-am recunoscut după schelălăit.”

Hipnotice amintiri din trecute vieţi…

Ca argumente în favoarea reîncarnării sunt menţionate experienţele gen déjà vu – sentimentul ciudat al familiarităţii cu persoane, locuri sau evenimente întâlnite pentru prima dată. Acestora li se adaugă amintirile atribuite unei existenţe anterioare.

Pentru unii psihiatrii, hipnoza este o metodă de a sonda amintirile din vieţile anterioare, ascunse undeva în subconştient. Americanul Brian Weiss este unul dintre aceştia. Experienţa sa a debutat cu o şedinţă terapeutică, din 1980, când o pacientă aflată sub hipnoză ar fi început să relateze amintiri din vieţile anterioare. De atunci, Weiss a aplicat tehnica „regresiei hipnotice” la peste 4.000 de pacienţi, mărturiile acestora fiind publicate în unele dintre cărţile sale. Totuşi, un alt pasionat al teoriei reîncarnării, dr. Ian Stevenson, invitat la emisiunea celebrei Oprah (13 mai 2008), şi-a exprimat rezerva în privinţa folosirii regresiei hipnotice, catalogând aşa-numitele „amintiri din alte vieţi” drept „relatări imaginare”, înrudite cu visele.

Cât de validă este tehnica regresiei hipnotice? Studiile [3] arată că, sub hipnoză, amintirile subiecţilor sunt inexacte chiar şi în privinţa evenimentelor trăite. Deseori, cei hipnotizaţi combină amintirile reale cu elemente imaginare, iar 40% [4] dintre subiecţi îşi asumă identităţi noi şi se prezintă cu alte nume chiar şi atunci când li se cere să evoce propria lor naştere. Datele arată deci că hipnoza nu este o metodă sigură în sondarea amintirilor tocmai datorită interferării cu imaginarul.


Metoda hipnozei a fost contestată şi din alte motive. S-a observat, de pildă, că informaţiile furnizate de personalităţile evocate (fie spiritele decedaţilor, fie amintiri din vieţi anterioare) sunt dependente de cunoştinţele existente la momentul respectiv (data regresiei hipnotice). În multe cazuri, deşi informaţiile survenite pe această cale au corespuns cu concepţiile comun acceptate într-o societate, ele au fost infirmate, fie luând în calcul cunoştinţele de specialitate, fie de unele descoperiri ulterioare. Faptul aruncă deci o umbră de îndoială asupra veridicităţii relatărilor în stare de hipnoză. Spre exemplu, de ce o persoană care pretinde că a trăit în timpul domniei faraonului Ramses al III-lea nu foloseşte denumirea egipteană pentru capitala imperiului, No (conform descoperirilor arheologice recente), ci Teba, un nume dat de greci mult mai târziu? Pentru că nu sunt amintirile unui egiptean, ci rodul imaginaţiei unui contemporan. Sau de ce o persoană care pretinde că a trăit cândva în secolul al XI-lea îi descrie pe vikingi ca purtând coifuri cu coarne? Pentru că aceasta este o cunoştinţă comună popularizată de mediile de informare. În realitate, specialiştii ştiu că vikingii foloseau în luptă coifuri conice, cele cu coarne fiind utilizate doar în cadrul ritualurilor religioase. Este deci evident că relatările despre vieţile anterioare sunt fapte imaginare construite în mare măsură pe baza cunoştinţelor actuale şi nicidecum amintiri.




Reîncarnări condiţionate cultural

Dr. Ian Stevenson [5] a început studiile despre reîncarnare prin anii '60 ai secolului trecut, dar, spre deosebire de alţi pasionaţi ai fenomenului, care foloseau tehnica regresiei hipnotice, el a strâns aproape 2.500 de mărturii ale unor copii cu vârste între 2 şi 7 ani care relatau amintiri din presupuse vieţi anterioare. Studiile au plecat de la cazuri petrecute în India şi alte state asiatice. Ulterior au fost adăugate şi mărturii din Africa, SUA sau Marea Britanie. Detaliile despre familiile anterioare, despre locurile unde ar fi trăit sau despre ultimele momente din viaţa anterioară erau şocante.

Câteva aspecte însă nu pot fi trecute cu vederea. Cazurile de reîncarnare invocate de Stevenson se regăsesc majoritar în societăţi şi culturi unde credinţa reîncarnării este foarte populară. Dacă reîncarnarea este un fenomen veridic, de ce relatările despre vieţi anterioare apar preponderent în cadrul societăţilor care cred în aşa ceva? Stevenson pretinde că absenţa mărturiilor în anumite societăţi este datorată presiunii sociale. Altfel spus, în culturile în care reîncarnarea este o idee acceptată, cei care au amintiri dintr-o viaţă anterioară se simt în largul lor să le evoce. În schimb, în alte zone ale globului, datorită presiunii sociale care ridiculizează ideea reîncarnării, aceste amintiri sunt reprimate. Apariţia mărturiilor despre o viaţă anterioară ar putea fi însă, în egală măsură, explicate printr-o precondiţionare culturală. Un exemplu clar de condiţionare culturală este faptul că în societăţile în care se crede că prin reîncarnare se poate schimba sexul, apar relatări despre amintiri din vieţi anterioare în care persoana a fost uneori bărbat, alteori femeie. În schimb, în alte culturi, în care se crede că prin reîncarnare nu se schimbă sexul, nu se regăsesc „cazuri” de reîncarnare transsexuală.

Unul dintre criticii studiilor lui Stevenson, Paul Edwards, a analizat aceste relatări şi le-a catalogat ca „anecdotice”, sugerând că este vorba despre false amintiri (criptomnezie). În multe cazuri, mărturiile copiilor, citate ca argumente în favoarea reîncarnării, au fost negate chiar şi de unii dintre „guru” indieni. Metodologic, Stevenson a făcut o eroare, deoarece s-a grăbit să catalogheze ca „amintiri din vieţi anterioare” relatările unor copii care se născuseră înaintea decesului celor a căror reîncarnare se presupunea că sunt. Sri Somasundara Desika Paramachariya îi scria lui Ian Stevenson: „Toate cele trei sute de cazuri pe care le-aţi studiat nu sunt argumente pentru reîncarnare... Toate sunt posesiuni spirituale, ignorate de învăţaţii din sudul Indiei.” [6]

Criptomnezia

Un caz celebru s-a petrecut în 1950. Arnall Bloxham, hipnoterapeut britanic, în colaborare cu BBC, avea să „redescopere” amintirile din vieţile anterioare ale unei gospodine, Jane Evans. Sub hipnoză, tânăra a povestit despre perioada în care era numită Livonia, o matroană romană din Marea Britanie a secolului al IV-lea, dar şi despre activitatea sa ca servitoare a unui negustor francez din secolul al XV-lea. Dar, dintre toate amintirile, una a făcut într-adevăr senzaţie: Jane şi-a amintit că, într-o altă viaţă, a fost Rebecca, o evreică din York asasinată în cripta Bisericii „Sf. Mary Castlegate”, în timpul masacrului din 1190. Într-adevăr, acolo s-a găsit un cavou, dar neconcordanţele din istorisirea ei, precum şi dovezi apărute ulterior au sugerat că e vorba de un caz de criptomnezie – o condiţie psihică în care subiectul atribuie unei experienţe din altă viaţă o serie de informaţii acumulate anterior şi uitate. S-a descoperit, ulterior, că „amintirile” lui Jane Evans proveneau din romane istorice pe care le citise. Sub hipnoză, detaliile din cărţi au părut un fel de „amintire îndepărtată”.

Secretul atracţiei

Stephen Prothero, profesor de religie la Universitatea din Boston, a realizat un studiu despre interesul occidental faţă de religiile orientale. El sugerează că fascinaţia pentru reîncarnare este, în Occident, asociată cu o stare materială destul de bună. Occidentalii văd reîncarnarea ca o şansă de a amâna veşnicia nefiinţei. „Reîncarnarea înseamnă să nu spui niciodată că ai murit”, a declarat Prothero pentru The New York Times [7].

Viaţa omului se consumă între naştere şi moarte. Accepţiunea standard este că omul se naşte, trăieşte şi moare, fără o a doua şansă sau posibilitatea de a o lua de la capăt. În schimb, ideea reîncarnării oferă tocmai posibilitatea eliberării din perspectiva lineară asupra istoriei şi, implicit, asupra destinului uman. Vieţile viitoare reprezintă şanse noi, concrete. Moartea este anihilată prin reîncarnare. Cel puţin, asta este promisiunea reîncarnării.

Un alt aspect care atrage atenţia este acela că, în mod uimitor, majoritatea celor care îşi amintesc de existenţele anterioare au avut parte de vieţi nobile: prinţese, cavaleri, eroi şi tot felul de personaje (din poveste)? Dar unde sunt milioanele de anonimi? Amintirile dintr-o viaţă anterioară ar putea fi doar un şiretlic al minţii umane în căutarea după sens a unei vieţi (actuale) pierdute printre anii ce se scurg, şi nu o dovadă a reîncarnării.


Reîncarnarea şi perspectiva creştină asupra vieţii

Este credinţa în reîncarnare compatibilă cu creştinismul biblic? Răspunsul presupune o întoarcere la fundamentul filosofico-religios al acestei credinţe. Baza reîncarnării este credinţa într-o esenţă imaterială care nu moare. Această credinţă este întâlnită în mai toate religiile precreştine, dar şi în religiile noi cu orientare spiritualistă, precum teozofia, spiritismul sau credinţele sincretice de tip New Age. De asemenea, se poate observa că această credinţă a fost adoptată, într-o formă modificată, chiar şi în creştinism.

Biblia prezintă însă fiinţa umană dintr-o perspectivă holistică, ca un sistem complex care trebuie luat ca atare, fără a fi redus la părţile constituente. Cartea sacră a religiei creştine nu vorbeşte despre supravieţuirea după deces a unei entităţi conştiente şi de sine stătătoare, ci dimpotrivă, moartea este prezentată ca o „descompunere” în elementele constituente ale omului (Geneza 2:7). Consecinţa este că persoana ca atare încetează să mai existe (Eclesiastul 9:5; 12:7; Iov 14). Este adevărat că şi în Biblie se regăseşte ecoul ideii de supravieţuire după moarte, dar sursa ecoului este clar identificată: Satana, inamicul lui Dumnezeu (Geneza 3:4).

Pe de altă parte, în contextul reîncarnărilor succesive ca mijloace de purificare a sufletului, noţiunile de ispăşire şi mântuire ar fi anulate. Jertfa lui Iisus ar deveni lipsită de sens. Christos nu i-a promis tâlharului de pe cruce o serie de reîncarnări succesive pentru plata păcatelor comise, ci accesul în Paradis ca urmare a credinţei manifestate (Luca 23:43). Legea karmei este parte a unui sistem de gândire în care nu există loc pentru har, iertare sau milă – concepte specific creştine. Ba mai mult, credinţa în karma şi reîncarnare face imposibil şi inutil ajutorul pentru cei de care ar trebui să ne fie milă, pentru că orice rău din viaţa cuiva este perceput ca o consecinţă a nedreptăţilor comise într-o existenţă anterioară. Desăvârşirea şi mântuirea omului sunt prezentate de Biblie în alte coordonate.

Reîncarnarea este departe de compatibilitatea cu credinţa creştină deoarece intră în conflict cu speranţa în înviere. Dacă adepţii reîncarnării cred că sufletul locuieşte într-o multitudine de forme corporale în procesul de purificare care ţinteşte unirea finală şi deplină cu divinul, învăţătura creştină afirmă o existenţă temporară, încadrată între (o) naştere şi (o) moarte, urmate de înviere, judecată şi răsplată.

Creştinismul primar credea în reîncarnare?

Platon susţinea că sufletele umane sunt forme de existenţă de sine stătătoare din veşnicie. Această idee despre preexistenţa sufletelor a fost adoptată în teologia creştină de Origen (185-254 d. Ch.), dar a fost condamnată oficial de către Sinodul din Constantinopol, în anul 553. Totuşi, Origen nu a afirmat şi ideea reîncarnării. De fapt, el a negat ideea reîncarnării condamnând, în Comentariul la Evanghelia după Matei (cartea XIII, 1), o idee populară în vremea aceea, conform căreia Ioan Botezătorul ar fi fost reîncarnarea profetului Ilie (Matei 11:14; 17:12, 13). Părinţii bisericeşti s-au dezis de teoria metempsihozei. Iustin Martirul, Irineu, Tertulian şi Grigore de Nyssa sunt doar câţiva dintre autorii creştini ai primelor secole, care au negat transmigraţia sufletelor.

1. Haraldsson Erlendur, „Popular psychology, belief in life after death and reincarnation in the Nordic countries, Western and Eastern Europe”, Nordic Psychology, nr. 58, p. 171-180

2. Karma înseamnă acţiune, în sanscrită.

3. N. Spanos, C. Burgess, M. F. Burgess, „Past-Life Identities, Ufo Abductions, and Satanic Ritual Abuse: the Social Construction of Memories”, International Journal of Clinical and Experimental Hypnosis 42 (4), 1994, p. 433

4. Nicholas Spanos, „Multiple Identities & False Memories: A Sociocognitive Perspective”, American Psychological Association, 1996, p. 135-140

5. Ian Pretyman Stevenson (1918-2007) a fost biochimist şi cercetător în psihiatrie pasionat de reîncarnare, iar până la data pensionării (2002), a fost conducătorul departamentului de studii perceptuale (adică studiul fenomenelor paranormale) din cadrul Universităţii Virginia.

6. Valea Ernest, Creştinismul şi spiritualitatea indiană, Timişoara, Editura Ariel, 1996, p. 195

7. Lisa Miller, „Remembrances of Lives Past”, New York Times, 27 august 2010

NASCUT DIN FECIOARA

Larry King, celebrul realizator de la CNN, întrebat într-o ocazie pe cine ar dori să intervieveze dintre celebrele personaje ale istoriei, a răspuns prompt: „pe Iisus Christos”, de la care ar vrea să ştie dacă într-adevăr S-a născut sau nu dintr-o fecioară. „Pentru mine, răspunsul la această întrebare ar elucida întreaga istorie”1 sublinia Larry King.

Fără îndoială, naşterea lui Iisus dintr-o fecioară rămâne unul dintre cele mai controversat aspecte ale vieţii Sale. Naşterea lui Iisus este subiect de polemică utilizat de vrăjmaşii creştinismului, fie ei evrei, filosofi şi cărturari păgâni ori raţionalişti umanişti sau atei.

Naşterea din fecioară a lui Iisus Christos este negată nu doar de către scepticii şi criticii fenomenului religios, ci chiar de către unii teologi. În încercarea de a armoniza gândirea anti-supranaturalistă cu învăţătura Bisericii privitoare la Christos, teologii modernişti, pretind că în antichitate oamenii aveau o concepţie mitică cu privire la lume. În schimb, spun aceştia, astăzi este necesară „demitizarea” scrierilor biblice, pentru a crea o credinţă modernă eliberată de miracole şi de toate vestigiile unei gândiri preştiinţifice. În acest sens, naşterea din fecioară este mai degrabă o figură de stil, cea mai la îndemână metodă prin care lumea antică credita superioritatea ieşită din comun a unei anumite personalităţi.

“Nu cred în naşterea din fecioară, şi sper că nimeni dintre dumneavoastră nu crede.”
Harry Emerson Fosdick, (1878-1969), pastor american de orientare liberală

O altă explicaţie a naşterii din fecioară, propusă de critici, este ipoteza unui „mesia din flori”. Preluând din Talmud şi din unele povestiri ebraice o informaţie obscură despre un anume Ieşua ben Pantera, unii critici şi teologi liberali consideră că Iisus, fiul Mariei, a avut ca tată pe un oarecare Pantera, soldat în armata romană. Povestea este destul de veche, deoarece Origen, prin 178 d.Ch,, citând pe oponentul său Celsus, face trimitere la acelaşi scenariu. Această teorie a fost reînviată de Marcello Craveri, care în 1966 publica La vita di Gesù (Viaţa lui Iisus) şi pretindea că l-a descoperit chiar pe adevăratul tată al lui Iisus: Tiberius Iulius Abdes Pantera. Teoria se baza pe descoperirea din 1859, în timpul lucrărilor la o cale ferată din Bingerbrück, Germania, a unei pietre funerare pe care era trecut următorul text în latineşte:

Tib(erius) Iul(ius) Abdes Pantera

Sidonia ann(orum) LXII

stipen(diorum) XXXX miles exs(ignifer)

coh(orte) I sagittariorum

h(ic) s(itus) e(st)


Tiberius Iulius Abdes Pantera

din Sidon, de 62 de ani

a slujit 40 ani, fost purtător de steag

cohorta I a săgetătorilor

aici este depus


Legătura între Tiberius Iulius Abdes Pantera şi Maria se bazează pe o mulţime de presupoziţii care nu au cum să fie demonstrate. În primul rând, declaraţia lui Celsus că un anume Pantera ar fi tatăl lui Iisus nu poate fi probată. Celsus nu aduce argumente, ci doar pretinde că a auzit povestea aceasta de la un evreu. Nu există niciun indiciu că acest soldat din armata romană s-ar fi întâlnit vreodată cu Maria. Criticii creştinilor din primele secole aruncau tot felul de acuze în dreptul creştinilor (cum ar fi canibalismul sau incestul) care s-au dovedit a fi false şi rău intenţionate.

Naşterea lui Iisus a fost ţinta aluziilor ironice încă din timpul vieţii acestuia, după cum relatează evanghelistul Ioan: „Ei I-au zis: „Noi nu suntem copii născuţi din adulter; avem un singur Tată: pe Dumnezeu.” (Ioan 8:41). Teoria naşterii din adulter e posibil să fi fost lansată de evrei exact ca o replică dată afirmaţiilor lui Iisus că Îl are ca tată pe Dumnezeu. Cel mai probabil, auzindu-i pe creştini vorbind despre Iisus ca despre „fiul fecioarei” (parthenos în greceşte înseamnă fecioară), evereii să fi folosit un joc de cuvinte batjocoritor, numindu-L ben ha-Pantera (fiul lui Pantera).


Pre-existenţa lui Mesia

Naşterea lui Iisus a fost profetizată de Vechiul Testament. Cele patru Evanghelii canonice subliniază la unison împlinirea aşteptărilor mesianice în persoana lui Iisus din Nazaret. Un pasaj important, citat în evanghelia lui Matei, este cel din Isaia 7:14: „Iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naşte un Fiu şi îi va pune numele Emanuel”. Profeţia vizează un context istoric imediat dar, în acelaşi timp, având în vedere pasajele următoare înţelegem că promisiunea naşterii unui fiu nu îl priveşte strict pe împăratul Ahaz, ci are în vedere (şi) o împlinire mesianică: „Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, iar autoritatea va sta pe umerii Săi! Va fi numit: «Sfetnic minunat, Dumnezeu puternic, Tată veşnic, Prinţ al păcii.» Autoritatea Sa va creşte neîncetat şi va fi o pace fără sfârşit pentru tronul lui David şi împărăţia Sa. El o va întemeia şi o va întări prin judecată şi dreptate, de acum şi pe vecie.” (Isaia 9:6-7).

În lumina pasajului lui Isaia, dar şi a celui din Mica 5:2, pre-existenţa lui Mesia era subînţeleasă în contextul iudaic. „Când a început crearea lumii, Mesia exista, deoarece Dumnezeu a ţinut seama de el, înainte ca lumea să fie creată.” (Pesikta Rab., 152 b)2

Citarea pasajului din Isaia de către Matei nu are ca scop să demonstreze că Maria era fecioară (lucru amintit explicit în relatarea evanghelică), ci să arate că Iisus este Mesia cel aşteptat, adică „Dumnezeu cu noi” sau Dumnezeu întrupat. Cuvântul ebraic almah (tradus cu fecioară în pasajul din Isaia 7:14), apare doar de 9 ori în tot Vechiul Testament, dar niciodată cu sensul indubitabil de fecioară / virgină. De aceea, traducătorii preferă să îl redea prin substantivul tânără (căsătorită sau nu). Dacă autorul biblic intenţiona trasmiterea ideii categorice a naşterii din fecioară, cu siguranţă că ar fi fost mult mai potrivit termenul ebraic specific pentru fecioară (bethulah), adică o femeie care nu a avut niciodată relaţii sexuale cu un bărbat. Contextul apropiat al pasajului din Isaia 7:14 pune accentul pe naşterea în sine şi nicidecum pe maniera în care se va realiza, şi anume, dacă va fi copilul născut de o fecioară sau de o tânără deja căsătorită.


Este naşterea din fecioară un mit păgân?

În contextul ebraic, Mesia nu era aşteptat să se nască dintr-o fecioară. Nici măcar în comunitatea esenienilor, care era pe deplin orientată escatologic şi privea oarecum cu reţinere căsătoria şi actul sexual, nu se regăseşte ideea unui Mesia născut dintr-o fecioară.

Criticii naşterii din fecioară consideră că aici avem de a face cu un caz clasic de sicretism. Se presupune că păgânii convertiţi la creştinism I-au atribuit lui Iisus ceea ce era îndeobşte întâlnit la eroi şi semizei, adică o naştere miraculoasă. Teoria nu stă în picioare pentru că e foarte greu de explicat cum ar fi acceptat creştinii evrei ideea naşterii miraculoase, dacă ea aparţinea unei comunităţi de creştini dintre neamuri. De asemenea, cum putea ideea aceasta să fie acceptată atât de timpuriu, încât să fie inclusă chiar şi în evanghelii, adică încă din timpul vieţii discipolilor lui Iisus? De fapt, istoria arată că naşterea din fecioară nu este o secvenţă mitologică.

Mesopotamieni şi egipteni. În mitologia mesopotamiană şi în cea egipteană întâlnim două feluri de naşteri miraculoase: cele ale zeilor şi cele ale împăraţilor consideraţi semizei (precum faraonii) – adică rodul unirii dintre un zeu şi fiinţa umană. În niciuna din cele două situaţii nu se punctează în mod special virginitatea mamei.


Indieni. Unele curente din hinduism cred că Krişna s-a născut dintr-o fecioară ca încarnare a lui Vişnu – considerat adesea ca Fiinţa Supremă. Dar tot hinduismul susţine că Vişnu s-a încarnat ca peşte, broască ţestoasă ori leu.


Perşi. Despre naşterea lui Zoroastru se spune că ar fi fost prevestită, demonii încercând să-i curme viaţa încă din pruncie, dar protejat de Ahura Mazda va supravieţui. Spre deoasebire de pretinsa origine zoroatriană a ideii naşterii din fecioară, scrierile zoroatriene antice spun că profetul s-a născut în urma relaţiilor conjugale normale dintre părinţi, demonii încercând să prevină conceperea lui. O tradiţie mult mai târzie, pretinde în schimb că mama lui Zoroastru, Dughdova, era virgină, zămislirea lui fiind dintr-o sclipire de lumină.


Greci şi romani. Ulterior, motivul naşterii marilor eroi ca rezultat al relaţiilor dintre zei şi oameni apare la greci şi romani. Spre deosebire de mesopotamieni şi egipteni povestirile greco-romane sunt destul de romanţate, naşterea copilului fiind în genere rodul unei iubiri pasionale dintre zeu şi o frumoasă pământeancă. Spre exemplu, Zeus se îndrăgosteşte de Danae şi intră în iatacul fetei sub forma unei ploi de aur. Din dragostea lui cu Danae se naşte Perseus. Un alt erou, Heracle – numit de către romani Hercules – este fiul lui Zeus şi al Alcmenei. Pentru a se împreuna cu Alcmene, Zeus ar fi luat chipul şi înfăţişarea soţului ei, Amphitryon, care era plecat la război. Cezar August pretindea că s-a fi născut în urma relaţiei dintre un zeu (care a luat chip de şarpe) şi mama sa Olimpia.

Există diferenţe majore între mitologiile păgâne care prezintă naşterea unui anume erou în urma unirii sexuale dintre zeităţi şi femei şi relatările evangheliilor care descriu actul conceperii lui Iisus ca fiind rezultatul unei intervenţii supranaturale a Duhului Sfânt. Primele sunt poveşti despre concubinajul dintre zeităţi şi oameni, total diferite de relatarea biblică. „Prăpastia larg deschisă dintre aceste mituri păgâne ale promiscuităţii politeiste şi monoteismul măreţ al naşterii din fecioară a lui Iisus este prea mare pentru ca să poată fi trecută cu vederea în urma unei cercetări atente.”3 Asemănările sunt prea puţine iar diferenţele sunt prea mari. Maria nu apare deci în ipostaza unei fete seduse de divinitate ci a unei umile slujitoare care primeşte vestea cu supunere şi credincioşie.



Ce spun Evangheliile?

 Iată însă cum a avut loc naşterea lui Isus Cristos: Maria, mama Lui, era logodită cu Iosif, dar înainte ca ei să locuiască împreună, ea a rămas însărcinată de la Duhul Sfânt. Iosif însă, soţul ei, era un om drept şi nu voia s-o facă de ruşine înaintea lumii. De aceea el şi-a propus s-o părăsească pe ascuns. Dar în timp ce se gândea el la aceste lucruri, iată că un înger al Domnului i s-a arătat în vis şi i-a zis: „Iosif, fiu al lui David, nu te teme s-o iei pe Maria de soţie, căci ce s-a conceput în ea este de la Duhul Sfânt! Ea va naşte un Fiu, Căruia Îi vei pune numele Isus, pentru că El Îşi va mântui poporul de păcatele lui!“ Toate acestea s-au întâmplat ca să se împlinească ceea ce a spus Domnul prin profetul, care zice: „Iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naşte un Fiu şi Îi vor pune numele Emanuel” nume care, tradus, înseamnă „Dumnezeu este cu noi“. Când Iosif s-a trezit din somn, a făcut aşa cum i-a poruncit îngerul Domnului. El a luat-o de soţie, dar n-a cunoscut-o până când ea nu a dat naştere unui Fiu. Şi el I-a pus numele Isus.

Evanghelia după Matei, capitoulul 1:18-25 (Noua Traducere)

Prin prisma Evangheliilor (Matei cap. 1 şi Luca 1-2), naşterea lui Iisus din fecioară este o consecinţă a planului ca El să vină în lumea noastră în mod miraculos ca Fiu de Dumnezeu, slujind în acelaşi timp ca semn. De altfel, accentul nu cade atât de mult pe naşterea din fecioară, ci pe zămislirea miraculoasă „de la Duhul Sfânt” care în mod inevitabil implică o concepere miraculoasă şi anume, o naştere din fecioară. În istoria biblică mai putem întâlni cazuri de naşteri miraculoase (spre exemplu Isaac născut de Sara la o vârstă înaintată, ori Samson şi Samuel născuţi în urma rugăciunilor stăruitoare din partea părinţilor) dar prin unirea naturii divine cu cea umană într-o singură persoană, Iisus este unicat în toată istoria umanităţii.

În prologul evangheliei sale, apostolul Ioan lămureşte aspectul originii supranaturale a lui Iisus Christos dintr-o perspectivă cosmică: „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate au fost făcute prin El şi nici un lucru care a fost făcut n-a fost făcut fără El. Şi Cuvântul a devenit trup şi a locuit printre noi, iar noi am privit slava Lui, o slavă ca a Singurului născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr”. (Ioan 1:1-3, 14).

Prezentarea Logos-ului divin care se pogoară din cer luând natura umană este cheia de boltă a identităţii lui Iisus Christos. Iisus este divinul care se înomeneşte pentru îndeplinirea unei misiuni unice şi irepetabile. Aşadar, naşterea lui Iisus din fecioară nu este un moft teologic, ci o consecinţă a acceptării originii divine a lui Iisus Christos şi a asumării mesianităţii Sale.

Cu siguranţă că naşterea Fiului lui Dumnezeu se putea produce şi într-un context domestic obişnuit, dar contestarea originii divine ar fi fost cu mult mai aprigă. În înţelepciunea Sa, Dumnezeu alege naşterea din fecioară tocmai deoarece aceasta „un semn” care să confirme originea supranaturală a lui Iisus. Dealtfel, oricine admite divinitatea lui Iisus Christos este nevoit să accepte conceperea miraculoasă, chiar dacă acceptarea naşterii din fecioară nu înseamnă neapărat şi acceparea divinităţii lui Iisus – spre exemplu, Coranul confirmă naşterea din fecioară, fără a-l declara nicidecum divin pe Iisus.

I-a răspuns el: „Eu sunt numai un trimis al Domnului tău, ca să-ţi vestesc un prunc curat!” Însă ea a zis: „Cum să am eu un prunc, dacă nu m-a atins nici un bărbat şi nici târfă nu sunt?” I-a răspuns el: „Aşa este, dar Domnul tău a zis: Acesta pentru mine-i un lucru uşor! Şi-l vom face noi un semn pentru oameni şi o îndurare din partea Noastră! Acesta-i un lucru de mult hotărât!”. Şi ea a zămislit şi s-a retras cu el într-un loc îndepărtat. Coran, 19:19-22

Pe de altă parte, negarea naşterii din fecioară înseamnă în mod categoric negarea divinităţii lui Iisus, iar dacă Iisus ar fi doar produsul unirii sexuale normale dintre un bărbat (oricare ar fi el) şi o femeie, el ar fi fost doar un om, cel mult un om divinizat, dar nicicum Dumnezeu care preia natura umană. Dealtfel acesta este şi punctul nevralgic în toată discuţia de până acum: dacă Iisus nu s-a născut din fecioară atunci, atunci zămislirea Sa este un accident omenesc precum şi toată credinţa în El. Iar dacă s-a născut, atunci lucrul acesta într-adevăr elucidează întreaga istorie, „fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”. (Ioan 3:16)


NOTE:

1. Mark Driscoll şi Gerry Breshears, Vitange Jesus, Crossway Books, 2008, p. 90

2. A. Cohen, Talmudul, Editura Hasefer, Bucureşti, 2000, p. 457

3. Dale Moody, „Virgin Birth”, Dictionary of the Bible, ed. George Buttrick, New York, Abingdon, 1962, vol. 4, p. 791

CHEMAREA INTUNERICULUI

La jumătatea lunii octombrie (a. c) în Florida, SUA, mai multe biserici au protestat public faţă de evenimentele desfăşurate în parcul din Tampa care se doreau a fi în acord cu atmosfera de Halloween. În acest sens, s-a trimis o scrisoare către autorităţi prin care se denunţa modul în care brutalitatea criminală şi răzbunarea sunt puse în lumină prin intermediul unor spectacole teatrale. Unul dintre liderii bisericiceşti, citat de charismamag.com a afirmat că „din punct de vedere al divertismentului m-aş fi aşteptat ca oricine, să văd de Halloween, case bântuite, (...) indivizi care să sară către mine ca să mă sperie. Dar întreaga piesă jucată nu era decât despre crimă şi tortură.” Piesa cu pricina este construită în jurul răzbunării unei femei împotriva iubitului care a trădat-o. Aceasta îl torturează, şi în final îl ucide.



În contextul economiei globale, Halloween-ul american a fost exportat, în anii recenţi, în Europa, America de Sud şi Asia. Chiar şi în Marea Britanie, ţara de origine a sărbătorii, Halloween-ul a (re)intrat pe filieră americană. Se estimează că la nivel mondial, peste 100 de ţări au preluat această sărbătoare. În luna octombrie, articolele specifice inundă piața: dovleci ciopliţi cu grimase sinistre, pânze de păianjen, schelete şi măşti hidoase etc. Isonul e susţinut de diverse localuri care organizează petreceri „înfricoşătoare”.


Cu ocazia acestei sărbători (îndeobşte în America), copiii se costumează în vrăjitori, mumii, strigoi sau alte personaje fantastico-înfricoşătoare. Grupurile de copii colindă pe la case întreabând „trick or treat?” adică păcăleală sau daruri, care este un fel de amenințare că dacă nu li se dau dulciuri, persoanei colindate i se va juca o farsă (înfricoşătoare?!). Haloween nu este o sărbătoare recunoscută de nici o biserică (creştină), în schimb, diverse asociaţii culturale sau autorităţi locale folosesc prilejul pentru organizarea de evenimente mai mult sau mai puţin tenebroase. În diverse zone ale globului, Halloween-ul este serbat prin parade și carnavaluri în care distracţia şi veselia convieţuiesc cu macabrul.


Halloween-ul pare să se fi naturalizat și în spaţiul românesc, deși unii încă resping tradiția pentru că este de import, iar alţii o fac din raţiuni de ordin religios. Tinerii sunt primii care adoptă noile tendinţe şi îmbracă costumele de vampiri, vârcolaci, vrăjitori, zombi şi alţi monştri imaginari, sărbătoarea fiind, până la urmă, o nouă ocazie de distracţie. Fie că este întreținută de lejeritatea specifică vârstei tinere, de vânătoarea senzaţiilor tari, de nonconformism sau de dorinţa de a şoca, sărbătoarea de Haloween ilustrează atracţia specială a oamenilor faţă de rău, bizar şi inexplicabil. Lucrurile rupte parcă dintr-un coşmar de noapte devin fascinante precum o vrajă.

Rădăcinile antice ale Halloween-ului


Halloween-ul este o „sărbătoare de import”. Americanii au preluat-o de la coloniştii irlandezi şi scoţieni. În almanahurile americane din secolul al XVIII-lea, data de 31 octombrie nu era nicidecum marcată într-un mod aparte. Unele dintre ele (chiar dacă sunt de tradiţie protestantă) aminteau de sărbătoarea catolică din 1 noiembrie (Ziua tuturor sfinţilor) [1], dar nu spuneau nimic despre Halloween. Însă, în contextul masivelor migrări de irlandezi şi scoţieni, în secolul al XIX-lea, Halloween-ul şi-a facut loc în societatea americană, mai întâi ca o sărbătoare cu specific etnic, preluată treptat şi de alte grupuri socio-etnice.


În căutarea originii sale, Halloween-ul a fost asociat cu vechea sărbătoare celtică Samhain. Conexiunea dintre cele două a fost popularizată de Sir James Frazer pe la sfârşitul secolului al XIX-lea. El susţinea că celţii antici credeau că în noaptea de 31 octombrie (care marca anul nou celtic) sufletele morţilor revin la casele celor dragi. Teoria a devenit treptat foarte populară.


Celţii aveau, într-adevăr, o sărbătoare numită Samhain, dar aceasta nu le era dedicată morţilor, fiind mai degrabă un festival agrar – un fel de „ziua recoltei”, în stil precreştin. Cu siguranţă existau şi ritualuri dedicate morţilor, din moment ce în religiile antice necreştine aproape orice sărbătoare devenea şi un prilej de pomenire a morţilor. Aflată între echinocţiul de toamnă şi solstiţiul de iarnă, sărbătoarea Samhain marca trecerea între vară şi iarnă, între lumină şi întuneric. Luna noiembrie era considerată de nordici drept „luna neagră”, pentru simplul fapt că noaptea era mult mai lungă decât ziua. Asocierea cu întunericul şi, implicit, cu tărâmul celor morți era inevitabilă. De altfel, în tot folclorul european şi, mai ales în cel nordic, iarna este văzută ca un anotimp în care „natura e adormită, vara se duce în lumea subterană, iar pământul rămâne pustiu şi rece.” [2]


Conturarea profilului actual al sărbătorii a fost favorizată și de mentalitatea specifică religiozităţii precreştine conform căreia, de sărbători, „ordinea normală a universului este suspendată.” [3] În consecinţă, se considera că lumea materială se intersectează cu aceea a spiritelor. Se pare că astfel de concepţii au supravieţuit şi în cazul sărbătorii moderne a Halloween-ului, deoarece se crede că 31 octombrie e un timp prielnic pentru manifestarea forţelor întunericului.


Chiar dacă azi Halloween e tratat ca o sărbătoare separată, acum câteva secole el era privit doar ca ajunul Zilei tuturor sfinţilor din calendarul catolic. Etimologia cuvântului este o mărturie a acestui proces sincretic, deoarece forma modernă de Halloween apare în engleza (scoţiană) a secolului al XVI-lea, fiind o prescurtare de la „All-Hallows-Even” (Seara tuturor sufletelor) adică tocmai ajunul zilei de 1 noiembrie. De notat că ziua următoare (2 noiembrie) este o ocazie de pomenire a sufletelor celor morţi, în tările catolice vorbitoare de spanilolă (în special în America Latină), ziua fiind cunoscută în mod explicit ca Día de los Muertos adică Ziua Morţilor. Aşadar, Halloween-ul pare mai degrabă o sărbătoare creştină denaturată, grefată pe fundalul unor credinţe şi practici precreştine asimilate mai mult sau mai puţin de către Biserică dar reminiscente la nivelul conştiinţei populare.

1. Începând cu papa Grigore al VIII-lea (731-741), celebrarea sărbătorii Tuturor Sfinţilor s-a făcut, în cadrul Bisericii Catolice, pe data de 1 noiembrie.

2. Jeffrey Gantz, Early Irish Myths and Sagas, Penguin, Harmondsworth, 1981, p. 39


3. Proinsias Mac Cana, Celtic Mythology, Hamlyn, Feltham, 1970, p. 127

Chemarea enigmatică a întunericului


Odată cu dezvoltarea posibilităților tehnice, promovarea a ceea ce este înfricoşător şi macabru a devenit o adevărată artă, genul fiind asociat în mod deosebit cu sărbătoarea Halloween. Spre exemplu, începând cu anii '70 ai secolului trecut, genul horror a devenit standard pentru posturile TV în decursul serii şi nopţii de 31 octombrie. Halloween-ul nu a rămas însă o simplă ocazie în care se difuzează filme de groază, cu scenarii sinistre ci în mod revers el însuşi devine subiect de film tocmai datorită asocierii care se face la nivel popular între Halloween şi zona crepusculară, supranatural sau moarte.

Create ca o prelungire a atmosferei din filmele horror, „tunelele groazei” sau „casele bântuite” sunt o altă metodă de distracţie contemporană. Folosind tehnologii de ultimă oră se pot crea efecte speciale care au roul de a înfricoşa publicul dornic de senzaţii tari, fiind preferate filmului, deoarece aceste forme de distracţie oferă un grad sporit de interactivitate. Ca parte a industriei de divertisment şi regăsite adesea în cadrul parcurilor de distracţii, „tunelele groaze” sunt prezentate publicului ca mijloc de a petrece timpul liber pentru întreaga familie, mulţi antreprenori din domeniu folosind din plin ca mijloc publicitar tocmai sărbătoarea de Halloween ceea ce face ca, de sezon, încazările în domeniu să depăşească 1 milion de $.


Se presupune că fiinţa umană, fuge instinctiv de durere şi de suferinţă, căutând plăcerea şi împlinirea. Cum se poate însă concilia însă această prezumţie cu preocuparea faţă de morbid şi macabru în contextul „distracţiilor horror”? Până de curând, teoria favorită pentru explicarea fenomenului era aceea a „tensionării-detensionării”: trăirile intense sunt urmate de starea euforică de la final, când privitorul răsuflă uşurat. Unele studii recente1 propun însă o altă abordare. Se susţine că persoanele care iubesc filmele de groază, spre exemplu, trăiesc un grad sporit de împlinire tocmai atunci când resimt teama sau, altfel spus, privitorii sunt fericiţi când sunt nefericiţi. Asta înseamnă că indivizii pot experimenta în acelaşi timp atât emoţii pozitive cât şi negative. Conform cercetărilor reiese că bucuria nu apare ca urmare a încetării potenţialei amenţări ci tocmai datorită acesteia. Asa se face că participanţii la studiu au putut declara în mod paradoxal că „cele mai plăcute momente au fost cele mai înfricoşătoare”.

În cadrul unor prelegeri susţinute la Texas Tech University, Rob Weiner [2], specialist în istoria filmului de groază atrăgea atenţia că prin consumul de materiale horror sensibilitatea individului faţă de acestea scade. Dar fenomenul care atrage atenţia este că prin expunerea la scene înfricoşătoare se produce o schimbare în strunctura de bază a psihologiei fiinţei umane, patologicul devenind acceptabil, apoi în cele din urmă o sursă de plăcere.

Oricât ar părea de nesemnificativ, trebuie spus că domeniul groazei are şi el partea lui „luminoasă” deoarece ne ajută să înţelegem tainele fiinţei umane, întrucât exploatează teama audienţei, dorinţele ascunse şi anxietăţile colective. În termenii psihiatriei freudiene, monştrii (grotescul şi monstruosul la modul general) sunt o proiecţie a coşmarurilor colective. Până la urmă, domeniul horror, în mod inevitabil, descoperă marile temeri ale umanităţii [3], între care moartea ocupă un loc central. În aceeaşi ordine de idei, expunerea la scene horror dă pe de o parte posibilitatea privitorului de a se confrunta cu propriile temeri şi în acelaşi timp, de a le înfrânge (în mod virtual) tocmai prin actul vizionării.

    Halloween-ul ca stil de viaţă

    În primăvara acestui an, oraşul german Leipzig a găzduit cea de-a XIX-a ediţie a Wave Gotik Treffen (WGT), considerat cel mai mare eveniment gotic mondial. Conform unei tradiţii statornicite din 1992, aproximativ 25.000 de adepţi ai stilului gotic, din toată Europa, s-au adunat în Leipzig pentru un festival de trei zile (22-24 mai). Acoperiți insistent de machiaj, piercing-uri şi ornamente strălucitoare, participanţii şi-au etalat vestimentaţiile excentrice pe străzile oraşului, transformându-l în tărâmul unei fantezii tenebroase.

    Denumirea acestui curent provine de la goţi – un puternic trib est-germanic, din secolul al V-lea d.Ch., care a jucat un rol important în căderea Imperiului Roman de Apus. În secolul al XV-lea, la începuturile Renaşterii, termenul „got(ic)” a început să fie folosit cu sens peiorativ, fiind echivalat cu noţiunea de „barbar”, graţie reprezentărilor artistice ale vremii, care înfăţişau atacarea Romei de triburile gotice.

    Folosit iniţial ca peiorativ, termenul a ajuns să fie aplicat şi noii arhitecturi medievale care se îndepărta din ce în ce mai mult de standardele clasice romane. Se pare că termenul a fost brevetat de Giorgio Vasari (1511-1574), pictor, scriitor, istoric şi arhitect italian care, în jurul anului 1530, descria genul de artă identificată ulterior ca gotică, drept „monstruoasă şi barbară”.

    Atmosfera întunecată, specifică Evului Mediu şi asociată cu misterul, a inspirat ulterior ficţiunea de tip gotic a sfârşitului de secol XVIII şi începutului secolului al XIX-lea, în care se combină groaza cu romantismul şi teroarea cu dragostea pasională. În această perioadă a apărut şi celebra poveste „Dracula”.



    Prin anii '80 ai secolului trecut, s-a conturat curentul (neo-)gotic, un curent contracultural asociat iniţial mișcării punk. Actualmente, atracţia faţă de întunecat şi macabru este o tendinţă dominantă, multe genuri muzicale contemporane (heavy-metal, hard-rock, industrial şi altele), preluând imagistica unui suprarealism întunecat. Pe lângă preferinţa pentru muzică tenebroasă, dură, metalică, estetica neo-gotică a condus, de asemenea, la apariţia unui stil vestimentar specific, inspirat din moda victoriană şi având ca atribute distinctive culoarea neagră şi machiajele întunecate, cu aluzii la creaturi fantastice. Ţinuta neo-gotică este o expresie fidelă a stării de spirit a posesorului, imprimându-i o alură oarecum sinistră.

Între întuneric şi lumină


În timp ce atitudinea populară faţă de zona tenebroasă este destul de relaxată, totul fiind prezentat doar ca o simplă distracţie fără implicaţii spirituale, abordarea creștină atrage atenţia asupra pericolelor, multe din aşa numitele distracţii fiind catalogate ca o introducere în ocultism sau spiritism.


Conform unor date oferite de Grace Ketterman [4], expunerea copiilor la scene înfricoşătoare are consecinţe grave în dezvoltarea emoţională, viaţa afectivă a copilului fiind copleşită de spectrul coşmarului. Mai mult decât atât, în viziunea aceleaşi cercetătoare, ca un rezultat adiacent al fricii, copii şi preadolescenţii vor manifesta un interes sporit pentru paranormal şi practicile oculte.


Indiferent de cultură, indivizii resimt o teamă instinctivă în faţa întunericului care este asociat cu pericolele ascunse. Dar se pare că tocmai acest necunoscut este şi cel care generează fascinaţie – este ştiut faptul că fiinţa umană este atrasă de mistere. Această fascinaţie este sporită şi mai mult deoarece domeniul întunecat al paranormalului ocult are în el promisiunea descoperirii aspectelor ascunse ale lumii şi ale vieţii, oferind în acelaşi timp şansa transformării banalului obişnuit în extraordinar şi palpitant. Această experienţă poate fi trăită fie prin vizionarea unui film horror care te introduce într-o lume populată cu strigoi sau monştrii fantastici dar şi prin apelarea la practici spiritiste de invocare a duhurilor sau a forţelor întunericului.


Acest interes pentru zona crepusculară, perceput adesea ca o formă de distracţie poartă cu el şi conotaţii religioase care nu pot fi trecute cu vederea. Această fascinaţie pentru zona întunecată este imaginea în oglindă a celei faţă de sacru (mysterium tremendum et fascinosum în cuvintele lui Rudolf Otto) şi ne obligă să privim omul dintr-o perspectivă teologică, nu doar ca înger ci şi ca demon, nu doar ca fiu luminii ci şi al întunericului cu o permanentă căutare către înalt şi divin, secundată fără îndoială de fascinaţia pentru domeniul tenebrelor şi degradării. Realitatea prezentă reconfirmă încă o dată învăţătură străveche a Bibliei care prezintă omul ca pe o fiinţă care trebuie să aleagă mereu între lumină şi întuneric, între bine şi rău.

Din 1990, Trinity Christian School din Cedar Hill, Texas, a organizat cu ocazia Halloween-ului un eveniment numit sugestiv „Casa Iadului”. Evenimentul este adresat special tinerilor care pot vedea „pe viu” efectele unui stil de viaţă păcătos: dependenţa de droguri, alcoolismul, sexul ilicit, violenţa domestică etc. În acord cu atmosfera de Halloween, prin intermediul unei drame, audienţa este „speriată” de relele asociate unui stil de viaţă imoral. Conform filmului documentar Hell House (Cantina Pictures/Mixed Greens, 2001), 75.000 de persoane au vizitat „Casa Iadului”, iar 15.000 dintre acestea au ales să devină creştini.

Unele biserici1 organizează slujbe religioase, altele propun nopţi de rugăciune sau celebrează „noaptea” recoltei tocmai pentru a contracara popularitatea sărbătorii de Halloween. O biserică din SUA a propus poate cel mai creativ mod de a contra-sărbători Halloween-ul: toţi cei dornici să participe se costumează în personaje cu caracteristici pozitive (de la personaje biblice până la eroi contemporani), oferindu-le trecătorilor ocazia de a afla povestea personajelor respective. Prin astfel de programe, bisericile creştine îndreaptă atenţia publicului de la fiinţele fantastice asociate forţelor diabolice spre lucruri, evenimente şi realităţi spirituale. 

Chiar dacă reacţia creştină faţă de Halloween poate să difere de la o confesiune la alta, în general, datorită conotaţiilor pe care le are sărbătoarea și a referințelor directe către domeniul spiritelor necurate ori a vrăjitoriei alături de promovarea unei atmosfere de frivolitate Halloween-ul va continua să fie privit cu reticență de către creștinii practicanți.

1. Nicholas Rogers, Halloween – From Pagan Ritual to Party Night, Oxford University Press, 2002, p. 161-163

NOTE FINALE:


1. Eduardo B. Andrade şi Joel B. Cohen, „On the Consumption of Negative Feelings”, Journal of Consumer Research, august 2007

2. Belinda Goldsmith, "Haunted attractions become a screaming hot industry", Reuters, 14 octombrie 2009

3. Clive Barker, „On Horror and Subversion”, Gothic Horror, St. Martin's, New York, 1998, p. 99-101

4. Grace H. Ketterman, You and Your Child's Problems: How to Understand and Solve Them, Fleming H. Revell Company, 1983